Paul Ciobănel, o legendă vie a rugby-ului românesc

Cu ocazia reuniunii Asociaţiei Internaţionalilor de Rugby, ce s-a desfăşurat de curând la Comitetul Olimpic Român din Capitală, un reporter Epoch Times a stat de vorbă cu Paul Ciobănel, fost internaţional de rugby, component al echipei naţionale de rugby din România care învingea Franţa de trei ori în anii ‘60 şi care a rămas neînvinsă timp de patru ani. Marele jucător ne-a povestit despre pasiunea sa pentru acest sport, despre regulile sale şi despre perioadă petrecută în Franţa în anii ’70, când a jucat pentru echipa Angouleme din Franţa.

R: Ce înseamnă rugby-ul pentru dumneavoastră?

Paul Ciobănel: Este un sport care te învaţă să iei o decizie cât se poate de repede şi dacă se poate cât mai aproape de cea mai bună. Este un sport care te învaţă să fi cinstit, care te învaţă să lupţi şi pentru partener, nu numai pentru tine, care te învaţă să-i respecţi pe jucătorii din propria echipă, adversarii şi publicul. Nu publicul formează la rugby sportul, ci sportul crează publicul. Este un sport căruia îi datorez totul în viaţă.

Conform regulilor jocului de rugby, ca să poţi avansa trebuie să pasezi înapoi. Cât de dificilă este aplicarea acestei tehnici?

Să avansezi pasând înapoi nu este simplu. Chiar mingea asta de rugby, după ce că are o formă ciudată, are şi rebonduri (ricochet, recul – n.r.) neaşteptate care îţi îngreunează mai mult jocul. Totuşi, este spectaculos, este frumos şi ce-mi place mie cel mai mult, aţi văzut la competiţii mai mari, când se termină meciul, învinşii se duc şi fac un culoar, îi aplaudă şi asigură culoarul pentru ieşirea învingătorilor. Învingătorii se aşează în continuare şi, de asemenea, îşi aplaudă învinşii. Schimburile de tricouri, aţi văzut cumva la rugby că unul îl scuipă pe altul, aţi văzut la rugby ca cineva să simuleze accidentul? Ba dimpotrivă. Eu am comentat odată la televizor şi tot timpul le spuneam spectatorilor – “uitaţi-vă, este o grămadă jos şi fiecare întinde o mână şi nu neapărat îşi ridică coechipierul, poate fi şi un adversar, căruia îi dă mâna pentru a se ridica”. În ce sport se mai întâmplă treaba asta? Acum, eu nu denigrez celelalte sporturi, vreau doar să spun că rugby-ul te învaţă să-ţi respecţi partenerii de muncă, să-ţi respecţi familia, copiii. Şi noi, când eram la elementară, ştiţi că la elementară învăţam tabla înmulţirii şi o cântam în cor: “1, 1, 1”. Corul acesta este în fiecare meci de duminică de rugby, ce-ţi imprimă aceste principii de viaţă pe care tu după aceea le dai mai departe. Cea mai frumoasă şi importantă victorie a fost atunci când nu m-am lăsat doborât de cancer de două ori. Asta este. Nu l-am învins, ci nu m-am lăsat doborât. Cancerul nu se învinge niciodată. Nu ştiu ce s-a întâmplat dar este o realizare.

Povestiţi-ne un pic despre experienţa dumneavoastră, în perioada în care aţi stat în Franţa?

În Franţa am lucrat la o uzină de motoare electrice. În rugby eram amator. Totul frumos. Căpitanul echipei de rugby Angouleme, Claude Lacaze, a scris despre mine, am găsit acum de curând articolul, în care scrie că “Ciobănel a fost pentru noi ca un Mesia, el ne-a adus nouă corectitudine” fiindcă eram mai catolic decât ei.

Paul Ciobănel, în vârstă de 73 de ani, a fost component al celei mai valoroase echipe naţionale de rugby a României, cea care învingea Franţa de trei ori în anii ‘60 şi care a rămas neînvinsă timp de patru ani. Ciobănel a jucat în România pentru ASA Ploieşti, Casa Centrală a Armatei CCA Bucureşti, dar şi în Franţa, pentru echipa Angouleme, din 1970, lucru extrem de rar întâlnit pe vremea comuniştilor. După ce a fost diagnosticat cu cancer osos şi i-a fost amputat piciorul stâng, fostul rugbist a reuşit să-şi depăşească statutul de persoană cu handicap. A condus singura fabrică de proteze ortopedice din România, unde în anii '82-'83 a implementat cele mai moderne tehnologii, iar în anii '92-'93 s-a numărat printre membrii fondatori ai Federaţiei Române Sportul pentru Persoane cu Handicap.