Ostentaţia criminalilor. Un Monsenior şi un aparatnik. O veste bună

Duminică la beatificarea Monseniorului Ghika, Ion Iliescu nu s-a putut abţine să nu pângărească evenimentul, lăudându-se niţel cu “relaţiile bune pe care le avea cu Biserica”, pe când era secretar PCR.

Din punctul lui s-o fi gândit că declaraţia e de bine, însă dacă stai să te gândeşti, fraza în sine este o blasfemie şi o pată pe obrazul Bisericii (care a cedat în faţa terorii şi a colaborat) şi al României.

Gestul lui Iliescu poate părea banal dar nu este. Sensul său nu poate fi descifrat decât dacă este analizat pe baza “luptei de clasă”, piatra de temelie a ideologiei comuniste cu care a fost îndoctrinat.

Politrucii comunişti nu aveau nimic sfânt. Partidul însuşi îşi propunea răsturnarea ordinii (lăsate sau tolerate de Dumnezeu, în perspectiva metafizică) şi nega existenţa oricărui element divin. În închisori preoţii erau constrânşi să îşi renege credinţa, şi să ţină slujbe folosind excremente, să hulească etc. Acestea nu erau incidente izolate ci sistematice. Miza Partidului era spălarea pe creier, reeducarea, şi, mai rău, negarea existenţei lui Dumnezeu.

Partidul, cel mai mare cult malefic, cerea obedienţă absolută şi nu tolera existenţă niciunui alt Dumnezeu în afară de sinele plin de ură.

Din punctul de vedere al luptei de clasă, Iliescu are tot dreptul să se considere un învingător. Asta este de altfel şi esenţa mesajului său "Biserica coopera cu Partidul, se rugau de mine să dau aprobări”. O declaraţie de învingător în lupta de clasă. În scurta sa cuvântare se regăseşte intenţia de control absolut şi deşănţatul ateism al Partidului Comunist, care se considera deasupra tuturor lucrurilor.

Nu este o tragedie suficientă faptul că Partidul omora şi pângărea - a făcut-o oriunde a fost adus.

Tragedia - a noastră – este că cei ca Iliescu pot face asemenea gesturi fără repercursiuni. Iliescu ştie că nu se va găsi nimeni care să-l conducă afară ca pe un reprezentant al criminalilor, care nu are ce căuta la o sărbătoare a victimei. O asemenea ceremonie, la care este vorba despre slava lui Dumnezeu, despre victoria nobleţii în faţa bestialităţii, oameni ca Iliescu nu au ce căuta decât dacă vin să îşi mărturisească păcatele. În niciun caz pentru a da declaraţii ostentative presei, care aduc încă o pată pe obrazul istoriei acestui neam.

Dar în România Partidul nu acordă pace decât torţionarilor. Victimelor - niciodată. Chiar şi atunci când sunt ridicate la Cer, Partidul are lipsa de pudoare să trimită vreun politruc să se hlizească vesel şi condescendent, aruncând blasfemii printre cuvinte.

Vestea bună este că această epocă plină de haos şi confuzie este chiar Vremea Alegerii. Toţi alegem unde vrem să fim. Apoi alegerile se bat în cuie şi vălul iluziei se sfâşie. Nu aşa ne-A promis?