Norocoşii incomozi ai generaţiei 80: „Îmbuibaţii literaturii n-au mai putut face abstracţie de noi”

„Ne loveam în fiecare zi de absurdul vieţii şi despre asta scriam”

Rebeli, citadini, polemici, parodici, direcţi şi surprinzători în poezia lor fie narativă fie dialogată sau (inter)textualizată, criticaţi şi iubiţi dar mereu actuali, poeţii generaţiei 80 „mai au încă ceva de spus”. Sau, cel puţin asta e impresia cu care pleci după ce i-ai văzut, i-ai ascultat. Mai bine zis le-ai ascultat amintirile, poveştile, versurile.

Cea de-a doua lansare a antologiei „111 cele mai frumoase poezii ale generaţiei '80", apărută la editura Nemira, coordonată de Cosmin Ciotloş, i-a adus, de curând, împreună pe câţiva reprezentanţi ai acestei generaţii, câţiva membri ai Cenaclului de luni.

Astfel, de la Florin Iaru, Magda Cârneci, Ion Bogdan Lefter, Doru Mareş, Elena Ştefoi şi Bogdan Ghiu am aflat cum au scris, de ce au scris cum au scris, cum era pe atunci –cum au resimţit ei ce era pe atunci, când ceauşismul se făcea de la an la an tot mai crunt- ce era Cenaclul de luni şi cum erau ei, poeţii ne-aliniaţi ai generaţiei 80, cei pe care istoria literaturii îi aşază sub curentul post-modernist.

Prietenia, norocul şi scrisul lor (care au rupt canoanele) au fost leit-motivele serii. Dar şi Partidul, duşmanul permanent, acel Rău din spate, care, fie i-a blocat, fie i-a cenzurat, fie le-a făcut şi lor viaţa amară, precum şi nouă, celorlalţi.

„Norocul” (şi nenorocul) lor a fost situaţia literaturii de atunci. „La sfârşitul anilor 70, Partidul (cu organele sale) voia să scriem o poezie frumoasă, optimistă, privind spre cer, spre idei, spre stele, spre fânul cosit, în timp ce noi trăiam în oraş, ne loveam în fiecare zi de absurdul vieţii şi cam despre asta scriam, dar niciodată la fel. Fiecare avea această tresărire de a reconstrui lumea cu obiectele care erau la vedere- cu benzină, cu bătrâni, cu sărăcie, cu mizerie..” îşi aminteşte Florin Iaru, sintetizând şi o artă poetică – „noi am desfiinţat regula poemului serios”.

Astfel, poate şi datorită proiectului comun- cel de a scrie altfel- s-a produs ceva destul de rar întâlnit: împrietenirea membrilor unei generaţii de poeţi.

Cenaclul de underground

Prietenia lor a stat mai ales sub semnul Cenaclului de luni (iniţiat în 1977 de Daniel Călin Cristea şi condus de Nicolae Manolescu), acel „cenaclu de underground”, cum l-a numit Ion Bogdan Lefter, „de refugiu din faţa unei realităţi care nu permitea o exprimare normală, firească şi norocoasă a unor tineri scriitori”.

Atunci s-au produs debuturile de autori, uneori şi publicările care deveniseră o avalanşă, dar o „avalanşă împiedicată de un regim, atât cât a putut el să împiedice”.

Ion Bogdan Lefter a amintit de relevanţa grupurilor mici în literatură care au produs mutaţii mari în istoria literară. Acesta este şi cazul generaţiei 80, care producând o „dislocare masivă de limbaje literare”, propune „un nou curent literar, un nou model cultural în versiune poetică”.

„Am fost o recoltă umană bună”

Norocul lor special a fost sintetizat de Magda Cârneci: „provenim dintr-o materie umană de calitate, am fost o recoltă umană bună”. Aveau un spirit al vremii, pe care l-au numit mai târziu post-modernism, deşi la început nu aveau un nume, ci doar dorinţa de a de a scrie „proaspăt, curajos, deschis, fără condiţionări, fără trimiteri culturale prea bogate”.

Acesta era modul lor de a participa la un proces de metaforism cultural, atât de necesar în acea perioadă a idolatriei lui Ceauşescu. Dealtfel, au fost fericiţi până la jumătatea anilor 80 când Cenaclul a fost desfiinţat de regim (în 1983, ca fiind prea subversiv), când întreaga societate s-a închis, vremurile erau sumbre, cenzura din ce în ce mai dură, „aşa încât generaţia noastră a trecut într-un fel de plan doi”. A urmat o perioadă foarte zbuciumată, când „totul s-a răsturnat, ierarhiile, valorile, scările - totul a trebuit cumva reinventat şi noi a trebuit să urmăm aceste schimbări”, dar au înaintat într-un fel de corp coerent, aşa că şi în 2001 şi în 2010 ei au putut spune- „generaţia 80 încă mai are ceva de spus”.

„Când am apărut noi, PCR avea prea mulţi lăudători”

Pentru Elena Ştefoi, norocul a fost că s-au născut după 1953, după moartea lui Stalin şi că au făcut liceul între anii 65-70 şi ceva, „atunci când nimic din spiritul proletcultism nu mai exista în manualele şcolare, atunci când profesorii noştri de liceu ne-au cultivat spiritul liber şi rebel, când ne-au pus în mână cărţi de literatură (pe care cei din generaţia 60 le-au descoperit mult mai târziu sau unii după noi şi datorită nouă) şi pentru că PCR, atunci când am apărut noi pe scenă, avea prea mulţi lăudători, aproape că nu mai aveau nevoie de poeţi care să-i laude. Era aşa o aglomeraţie, competiţie omagială, aşa o dorinţă de a obţine un paşaport, o slujbă la o redacţie literară, încât noi, cei noi, rebeli, liberi, cultivaţi, eram incomozi şi pentru activiştii de partid şi pentru colegii noştri celebri sau mai puţin celebri, de breaslă”.

Apoi, a mai fost şi norocul că unii dintre scriitorii deja consacraţi au intuit ce se întâmplă, şi „unii dintre ei ne-au cultivat”.

Poeta a evocat un moment din 1978, petrecut la un colocviu naţional de poezie de la Iaşi (unicul de acest gen, căci nu s-au mai organizat aşa ceva după aceea), când Laurenţiu Ulici a invitat 13 tineri poeţi- ca să arate lumii că generaţia 80 există- „şi pe scena aceea şi după aceea, nici unul dintre îmbuibaţii literaturii n-au mai putut face abstracţie de noi”.

Mulţi dintre poeţii generaţiei 80 n-au putut publica decât după 90. Cu toate acestea, ei aveau „credinţa că jocul literar merită jucat” (Bogdan Ghiu).

„Sfertul de secol a simţit mirosul prostiei”

Pentru ca întâlnirea celor 6 a fost pe 10 februarie, sărbătorita serii ar fi putut fi, dacă ar fi fost încă în viaţă, Mariana Marin (născută pe 10 februarie 1956), poeta cea mai cea mai radicală şi mai etică a generaţiei sale, care avea conştiinţa că lucrurile prin care treceau/treceam cu toţii atunci trebuiau să rămână consemnate.

În finalul poeziei Pumaho, Mariana Marin scria :

„Trebuie notat totul, spunea
manşeta mea roasă de viaţă.
La întretăierea acestei lumi,
cu imaginea sa despre sine,
am privit realitatea în faţă.
Am fost la marginea mării să mă spăl.
Ochii mi s-au înnegrit înaintea plânsului.
Limba mi s-a înverzit înaintea ierbii.
Sfertul de secol a simţit mirosul prostiei
şi într-un târziu, dexteritatea unui mecanism social
mi-a căzut la picioare şi mi-a şoptit:
– Trebuie notat totul,
chiar dacă mă pocneşti,
în această uriaşă măcelărie,
unde mai crezi că te poţi salva.
printre hălci de ardei gras,
unde ai visat şi ai scris,
ca o manşetă roasă de viaţă,
unde ai chicotit cu fusta-nstelată,

când mirosurile se destind şi pe cer e numai fum…”