Ne-cuvintele care dor. "Tata" - un film despre drama părinţilor plecaţi la muncă în străinătate, traume transgeneraţionale şi vindecare prin iubire şi iertare
Sala de cinema Elvire Popesco a Institutului Francez a găzduit, luni seara, premiera de gală a filmului Tata, documentar scris şi regizat de Lina Vdovîi şi Radu Ciorniciuc.
Deşi aparent filmul spune povestea regizoarei – Lina – în realitate, pe ecran vedem povestea a numeroase familii marcate de traume transgeneraţionale. Vedem povestea a numeroşi – mult prea numeroşi – copii care au crescut în familii marcate de certuri, de violenţă, familii cu taţi emoţional absenţi, taţi care, deşi îşi iubesc copiii, nu ştiu cum să le-o arate, cu atât mai puţin să le-o spună.
Taţi care, la fel ca taţii lor, au crezut că iubirea înseamnă doar să munceşti pe brânci, din răsputeri, pentru ca celor mici să nu le lipsească nimic şi pentru care un „te iubesc” - manifestarea şi verbalizarea celei mai frumoase emoţii, care ne face umani - e semn de slăbiciune: Bărbaţii nu plâng niciodată, bărbaţii nu spun „te iubesc”.
Povestea are două teme care se împletesc. Pe lângă drama familiilor în care părinţii nu ştiu să comunice unii cu alţii decât prin ceartă, bruftuluială şi violenţă (bărbatul) şi prin tăceri dureroase (mama, care se ţine de căsnicie pentru ca cei mici să nu rămână fără tată), filmul vorbeşte şi despre drama emigranţilor români.
Tatăl Linei pleacă, lăsându-şi fetele încă mici, la muncă în Italia. Unde stă cu anii. Departe de nevastă, de casă şi de copii. Tatăl Linei vorbeşte puţin cu fetele lui la telefon. Ca să nu i se frângă glasul de dor şi să plângă. Dar fetele lui nu ştiu asta şi cresc simţindu-se neiubite de tată. Lina va afla că a fost de fapt iubită târziu, foarte târziu, adultă fiind, după ce tatăl ei îi trimite un mesaj video în care îi cere ajutorul. În imaginile video, tatăl ei are braţele pline de vânătăi şi, ajunsă în Italia, Lina află că părintele ei a fost abuzat verbal, psihologic şi chiar fizic de angajatorul său. Acesta este cel de-al doilea fir narativ şi temă, de fapt, a filmului: suferinţa celor care trebuie să-şi părăsească familiile şi să plece peste hotare pentru a câştiga un ban. Pentru a-şi întreţine familiile, oamenii îndură dor, bătaie, umilinţă, muncă la negru.
Şi culmea... oameni care iubesc atât de mult (căci din iubire pentru copiii lor bărbăţii pleacă să muncească peste mări şi ţări) ajung să-i mutileze sufleteşte pe cei pe care-i iubesc. Şi nici măcar nu-i poţi condamna. Ci doar să ţi se rupă inima văzând cum oamenii aceia, pentru că nu înţeleg traumele transgeneraţionale pe care le poartă cu ei, duc mai departe ciclul distrugerii.
Tatăl Linei, la fel ca mulţi alţi taţi, a crescut într-o lume în care violenţa era normalitatea. Tatăl Linei a avut şi el, la rândul lui, un tată violent, care-i bătea mama. În lumea în care a trăit el, în care s-a format ca om, bărbatul îşi bate femeia, ea îl iartă şi viaţa merge înainte. Cât merge... Mama Linei, de exemplu, a făcut cancer. S-a vindecat, din fericire, odată cu bărbatul plecat peste hotare, dar, spre final de film, îşi pune problema dacă mai rămâne în căsnicia care a îmbolnăvit-o sau, spre bătrâneţe, îşi ia viaţa în mâini şi îşi trăieşte anii de pe urma liniştită.
Filmul merită văzut în primul rând din prisma conştientizării gravităţii traumelor transgeneraţionale. E, din punctul acesta de vedere, un duş cu apă rece. Pentru că, deşi trăim în era internetului, într-o eră în care orice informaţie e la un click distanţă, în care reţelele sunt pline de postări, unele din ele foarte bune, ale unor psihoterapeuţi care ne învaţă despre traumă, mulţi oameni încă nu conştientizează cât de important este să ieşi din tiparele care ţi-au mutilat copilăria. Să acţionezi diferit. Să nu copiezi, ad litteram, tot ce a făcut tata.
Şi mai ales te ajută să înţelegi cât de important este să le spui copiilor că îi iubeşti. Să îţi arăţi iubirea. Să îi îmbrăţişezi.
Am fost recent la un eveniment pentru liceeni. La un moment dat, una dintre vorbitoare i-a întrebat pe fetele şi băieţii din sală câtor dintre ei părinţii le spun că îi iubesc? Cam un sfert au ridicat mâna... Restul nu.
Apoi femeia – specialist în resurse umane – i-a rugat să ridice mâna pe cei cărora părinţii le spun zilnic „te iubesc” şi îi îmbrăţişează. Şi mai puţini au fost cu mâna sus. Şi m-am uitat... copiii cu mâinile ridicate, copiii cărora părinţii le spun „te iubesc”, erau cei care se remarcau de departe prin inteligenţă şi încredere în ei. Erau copiii luminoşi, cu priviri încrezătoare, care puneau întrebări la eveniment, exprimau opinii. Crescuseră frumos fiindcă au avut parte de apreciere. Nu se temeau că vor fi batjocoriţi, zdrobiţi, loviţi dacă spun „o prostie”.
Psihologii spun că fetele crescute de taţi absenţi emoţional au, în genere, tendinţa la maturitate să intre în relaţii toxice, cu bărbaţi indisponibili emoţional. Se vor mulţumi cu firimituri de iubire, vor tolera abuzul şi chiar violenţa – dacă aşa au văzut în familie – şi se vor zbate pentru dragostea partenerului lor. Vor trăi convinse că iubirea nu ţi-e dată pur şi simplu, ci trebuie să te lupţi, să concurezi pentru ea, să performezi. Să-ţi pui nevoile pe mute, să te faci mică-mică, să nu spui ce te doare şi doar să dai, să dai, să dai până te anulezi. Poate atunci vei primi iubire... Soluţia nu e însă asta, ci să faci pace cu tine, să înţelegi că nu e vorba că ai fost neiubit fiindcă ai fost defect/defectă ci că părinţii ţi-au dat şi ei cum au ştiut şi au putut. Sunt, de multe ori, şi ei, tot victime ale necuvintelor şi neputinţelor părinţilor lor. Iubeşte-i şi învaţă să te iubeşti...
Deci, mergeţi la film. Ajută să înţelegi cum traumele îţi deformează viaţa dacă nu le conştientizezi şi le laşi să te definească. Şi nu o deformează doar pe ta ci,mai trist, şi pe a celor pe care-i iubeşti...
