Nave goale şi puţuri închise. De ce criza petrolului provocată de războiul cu Iranul nu s-a încheiat încă
După 40 de zile de lupte, Statele Unite şi Iranul au convenit miercuri dimineaţă asupra unui armistiţiu de două săptămâni, iar negocierile sunt aşteptate să înceapă vineri în capitala Pakistanului, Islamabad.
Unul dintre punctele-cheie din propunerea în 10 puncte a Iranului este reluarea transportului maritim prin Strâmtoarea Ormuz, prin care, în timp de pace, tranzitează 20% din petrolul şi gazele naturale ale lumii, dar care a fost practic aproape închisă de la începutul războiului, determinând creşterea bruscă a preţurilor globale la petrol şi gaze.
După acest anunţ, preţurile petrolului – care s-au menţinut mult peste 110 dolari pe baril pe durata războiului – au scăzut la 92 de dolari miercuri, scrie Al Jazeera.
În ultimele şase săptămâni, peste 100 de ţări au majorat preţurile la pompă. Mai multe guverne, în special din Asia, au declarat stare de urgenţă energetică şi au introdus măsuri stricte pentru limitarea consumului, inclusiv munca de acasă, săptămâni de lucru mai scurte, raţionalizarea combustibilului şi interdicţii de circulaţie.
Incertitudine persistentă şi limitări logistice
Deşi redeschiderea Strâmtorii Ormuz oferă o supapă vitală pentru sectorul energetic, criza energetică este departe de a se fi încheiat judecând după întârzierile în reluarea producţiei şi transportului.
Pentru ca navele să îşi poată continua operaţiunile, este necesară certitudine privind securitatea în următoarele două săptămâni de armistiţiu.
Chiar şi cu redeschiderea căii navigabile, va dura săptămâni până când petrolierele mari – acum răspândite la mii de kilometri distanţă – vor reveni în Golf pentru a prelua milioanele de barili stocate în rezervoare mari.
Având în vedere că foarte puţine petroliere pot încărca sau descărca, iar capacităţile de stocare de la sol sunt pline, producătorii au început să închidă puţuri, ceea ce a dus la scăderea drastică a producţiei regionale de petrol, în ciuda eforturilor de a redirecţiona volume limitate prin conducte terestre. Repornirea puţurilor nu este ca apăsarea unui întrerupător, ci este costisitoare şi presupune o tehnică destul de complexă.
Economiştii şi experţii agricoli avertizează că impactul real asupra facturilor la alimente va persista probabil pe tot parcursul anului 2026 şi până în 2027. În plus, va dura ani pentru ca industria energetică din Golf să repare instalaţiile avariate sau distruse în timpul războiului.
Cât petrol s-a pierdut din cauza războiului cu Iranul?
Datele de transport de la Kpler, o companie de date şi analiză care monitorizează pieţele de mărfuri, analizate de unitatea Open Source a Al Jazeera, arată că exporturile combinate din Irak, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite au scăzut de la 469 de milioane de barili în februarie la 263 de milioane de barili în martie – o scădere de 206 milioane de barili, sau 44%.
Scăderea a fost abruptă, dar inegală între cele şase ţări, unele fiind afectate mult mai puternic decât altele, în funcţie de poziţia porturilor şi de alternativele prin conducte.
Ce producători de petrol au fost afectaţi cel mai grav?
Exporturile de ţiţei ale Irakului au fost cele mai afectate, scăzând cu 82%, de la 94 de milioane de barili în februarie la 17 milioane în martie.
Kuweitul şi Qatarul au pierdut fiecare aproximativ trei sferturi din livrările de ţiţei, cu scăderi de 75%, respectiv 70%.
Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite au înregistrat scăderi proporţionale mai mici, de 34% şi, respectiv, 26%, parţial compensate prin stocarea plutitoare şi conducte care evită Strâmtoarea Ormuz.
Omanul a fost singura excepţie, multe dintre porturile sale fiind situate în afara strâmtorii. Exporturile sale au crescut cu 16%, de la 25 la 29 de milioane de barili, contribuind doar într-o mică măsură la compensarea deficitului total.
Câte petroliere ar putea umple cele 206 milioane de barili?
Cele 206 milioane de barili de petrol din Golf pierdute de la începutul războiului ar umple aproximativ 103 petroliere de tip Very Large Crude Carrier (VLCC), navele gigant utilizate frecvent în comerţul global de energie.
VLCC-urile sunt printre cele mai mari şi mai grele nave de pe oceane şi sunt construite pentru a transporta aproximativ două milioane de barili de ţiţei la nivel global. Doar navele Ultra Large Crude Carrier (ULCC) sunt mai mari, având o capacitate de aproximativ trei milioane de barili.
ULCC-urile sunt mai puţin frecvente decât VLCC-urile deoarece au un pescaj de cel puţin 24 de metri, ceea ce le face prea adânci pentru a naviga prin majoritatea căilor navigabile şi porturilor din lume.
Ce dimensiuni au petrolierele foarte mari?
Pentru a pune lucrurile în perspectivă, un singur VLCC are aproape 330 de metri lungime, aproape cât înălţimea Turnului Eiffel din Paris.
Deşi există nave de croazieră care sunt tehnic mai lungi, VLCC-urile sunt cele mai mari în ceea ce priveşte deplasamentul şi capacitatea de transport.
Acestea au, de obicei, o lăţime de 50–60 de metri şi, când sunt complet încărcate, un pescaj de 20–22 de metri.
Câtă benzină se obţine dintr-un baril de petrol?
Un baril de ţiţei conţine 159 de litri sau 42 de galoane americane.
După rafinare, un baril produce de obicei aproximativ 73 de litri de benzină, restul fiind transformat în motorină, combustibil pentru avioane şi alte produse.
În termeni practici, dacă ai conduce un pick-up cu un consum mediu de 10 litri la 100 km, un baril de petrol ţi-ar permite să parcurgi aproximativ 730 km. Aceasta este aproximativ distanţa dintre New York şi Cleveland, Ohio.
Cât valorează 206 milioane de barili de petrol?
Ţiţeiul este clasificat în funcţie de densitate şi conţinutul de sulf. Petrolul cu un conţinut scăzut de sulf este cunoscut drept „ţiţei dulce” şi este mai valoros deoarece necesită mai puţină rafinare.
Referinţa globală este cunoscută sub numele de Brent, extras din Marea Nordului, între Regatul Unit şi Norvegia. West Texas Intermediate (WTI), extras din Texas, este referinţa pentru SUA.
Petrolul este tranzacţionat ca o marfă globală, ceea ce înseamnă că orice perturbare poate avea efecte în lanţ, indiferent de locul din care o ţară îşi achiziţionează petrolul.
Pe durata unei mari părţi a războiului, petrolul s-a tranzacţionat peste 100 de dolari pe baril, atingând un vârf de aproape 128 de dolari pe 2 aprilie.
Înainte de începerea războiului SUA–Israel împotriva Iranului, pe 28 februarie, preţul mediu al Brent era de aproximativ 65 de dolari pe baril.
