Mizele şi lipsurile acordului UE-Turcia

Am mai scris despre opoziţia unor state ca Austria sau Franţa faţă de preluarea contingentelor de refugiaţi din Turcia. Această poziţie nu s-a schimbat prea mult, doar că acum europenii sunt la mâna Turciei, iar premierul Davutoglu a pus clar condiţia aceasta - întoarcerea în Turcia a tuturor imigranţilor veniţi ilegal de acolo în Grecia, în schimbul preluării unui număr egal de refugiaţi sirieni de pe teritoriul turc şi aducerii lor în UE.

Europenii au acceptat condiţia pusă de premierul turc, dar numai cu condiţia ca relocarea să fie voluntară, ceea ce dă statelor din Europa de Est, care s-au opus şi cotelor obligatorii, şi altor ţări posibilitatea de a nu mai prelua noi refugiaţi, mai ales că nu este precizat deloc în acord cum vor fi împărţiţi aceştia.

Cifra care este avansată acum, de 72.000 de migranţi, ar fi inclusă în cei 160.000 care trebuiau să fie relocaţi din Italia şi Grecia, ori nici măcar acest proces nu a fost realizat decât într-o măsură foarte mică. Angela Merkel n-a mai fost lăsată să negocieze singură în numele UE înaintea summitului cu Turcia cu Ahmet Davutoglu, ci a fost preferat preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, pentru această sarcină, ceea ce arată că liderii europeni nu au mai vrut să fie puşi în faţa unor noi cote obligatorii ca fapt împlinit.

Europenii vor ca Turcia să-i ia înapoi pe toţi migranţii veniţi ilegal din această ţară în UE. În schimb, UE va plăti pentru reconducerea lor şi pentru găzduirea lor în taberele de refugiaţi din Turcia. Apoi, ar urma sa se recurgă la o migraţie ordonată, cu liste, care să zădărnicească afacerile bandelor de traficanţi care aduc ilegal fugari în Europa şi să împiedice tragediile pe mare, în care mii de oameni mor. Astfel, refugiaţii ar fi încurajaţi să nu-şi mai pună viaţa în pericol şi să mizeze pe o cale legală de migraţie.

Neclarităţile acordului

Problema este însă că numărul de 72.000 migranţi agreat să fie preluat din Turcia nu este foarte mare, raportat la cei 2,7 milioane de refugiaţi sirieni care trăiesc în prezent în Turcia. În plus, nu s-a stabilit ce se va întâmpla dacă, după ce europenii îi vor prelua pe cei 72.000 de sirieni agreaţi, refugiaţii vor continua să sosească pe insulele greceşti.

La fel de neclar este câte ţări vor participa la această împărţire voluntară. State precum Slovenia, Polonia, România şi Bulgaria au subliniat la începutul săptămânii că nu vor prelua mai mulţi refugiaţi, dincolo de angajamentele deja luate.

Pe de altă parte, unele state sunt sceptice că Ankara îşi va respecta partea ei de angajamente şi ca urmare susţin că nu se poate pune problema preluării unui număr mai mare de refugiaţi din Turcia decât atunci când numărul de treceri ilegale a Mării Egee dinspre Turcia spre UE va scădea semnificativ. Rămâne de văzut dacă Turcia va accepta această precondiţie.

Date fiind toate aceste necunoscute, pentru Angela Merkel abia acum începe adevărata provocare. Ea trebuie să se asigure că acordul UE cu Turcia va funcţiona cu adevărat şi nu va rămâne doar pe hârtie. Această sarcină se anunţă dificilă pentru că expulzările în masă nu sunt compatibile cu dreptul internaţional şi european, aşa că trebuie verificat în fiecare caz în parte, individual, dacă un refugiat are dreptul la azil sau nu. Este greu de crezut că Grecia va putea să facă faţă eficient unei asemenea sarcini de înregistrare şi triere în hot spot-uri începând de duminică, când a intrat în vigoare acordul. Dacă Atena nu va fi capabilă sau nu va dori să facă să funcţioneze aşa-numitele hot spot-uri, în care să aibă loc înregistrarea şi unde să se decidă cine este eligibil pentru azil şi cine nu, tot planul UE este zadarnic.

Este neclar câte ţări vor participa la această relocare voluntară. State precum Slovenia, Polonia, România şi Bulgaria au subliniat la începutul săptămânii că nu vor prelua mai mulţi refugiaţi, dincolo de angajamentele deja luate.

Pe de altă parte, ţinând cont de deriva autoritară din Turcia, în care libertatea presei este călcată în picioare, iar opoziţia persecutată, acordul riscă să fie folosit de Erdogan ca un cec în alb pentru a-şi continua această linie.

Pretenţiile turcilor

Turcia a primit cam tot ce a cerut, deoarece UE este la mâna ei în criza refugiaţilor. În ceea ce priveşte liberalizarea vizelor, s-a ajuns la un compromis. Comisia Europeană ar putea face o propunere în acest sens la sfârşitul lunii aprilie, dar vor trebui să se pronunţe şi Consiliul şi Parlamentul European, care este foarte critic faţă de situaţia drepturilor omului în Turcia, în acest sens. Este greu de imaginat că statele europene doresc cu adevărat să înlocuiască fluxul de sirieni cu unul de turci, care ar primi acces fără viză în spaţiul Schengen. Totuşi exact asta se întâmplă. Turcii forţează intrarea în spaţiul Schengen fără vize, ameninţând că în caz contrar acesta va dispărea ca urmare a închiderii graniţelor interne din cauza fluxurilor mari de refugiaţi.

”Abolirea vizelor Schengen ar fi o mare victorie pentru conducerea AKP, partidul aflat la putere căruia i-ar creşte popularitatea”, explică expertul turc Sinan Ulgen de la think-tank-ul Carnegie Europe.

Ankara a insistat şi pe deschiderea unor noi capitole de negociere pentru aderarea la UE ”cât de repede”, deşi este clar că acest proces va dura câţiva ani, şi nu are cum să se facă pe repede înainte aşa cum ar dori Ankara, mai ales acum când Turcia este în plină derivă autoritară. Chiar dacă UE a trecut uşor peste încălcările grave ale libertăţii presei pentru a obţine un acord care s-o scape de refugiaţi, Turcia este departe de îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga privind democraţia, statul de drept şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Dacă aceste aspecte sunt ignorate în prezent, ele nu vor putea trecute cu vederea pe termen lung.

În concluzie, preţul plătit de Europa pentru a scăpa de refugiaţi este mare. Erdogan a învăţat să profite de dependenţa prea mare a UE de Turcia pentru a-şi avansa nestingherit agenda de distrugere a oricărei opoziţii interne. Nu întâmplător el a ales ca asaltul împotriva ziarului critic Zaman şi a agenţiei de ştiri Cihan să se desfăşoare chiar înaintea summitului Turcia-UE din 7 martie. Erdogan i-a umilit pe europeni, testând cât poate întinde coarda, adică până unde vor merge aceştia cu compromisurile pentru a-şi asigura ajutorul Ankarei în criza refugiaţilor.