Mineriada din iunie 90 – inceputul mortii noastre lente (I)

S-au scurs rauri de cerneala pe tema acestui subiect super-abordat de o multime de jurnalisti si comentatori. Au fost clarificate faptele, numarati mortii, identificati vinovatii, croite scenariile si urmarite dosarele in mersul lor sinuos prin instante.

Cu greu ai mai putea sa abordezi un subiect atat de discutat si sa spui ceva nou. Cu toate acestea am sa incerc sa atrag atentia asupra unui aspect care mi se pare foarte acut.

Rezultatul concret al tuturor lucrurilor spuse si scrise este zero. Confuzie generala, invinuiri si suspiciuni la adresa unor persoane pana atunci nepatate, si cam atat.

Cea mai toxica latura a Mineriadei este generata, paradoxal, tocmai de aceasta atentie de care s-a bucurat incidentul in presa. Cu toate ca au curs rauri de cerneala, dosarul a ramas nerezolvat, ca mai toate problemele presante ale societatii romanesti, care se tergiverseaza la nesfarsit, TOATE, pana cad in uitare. Pana ne lasam pagubasi. Pana ni se face lehamite. Pana plecam, sau uitam, sau renuntam, sau traim mai departe.

Insa mineriada, coapta in mentalitatea comunista a lui Ion Iliescu si adusa la usa noastra peste noapte cu trenurile din Valea Jiului, care ne-a lasat pe toti cu gura cascata si lipsiti de reactie, a definit viitorul Romaniei pentru zeci sau poate sute de ani, marcand inceputul culturii impunitatii absolute. Azi ii culegem roadele, desi s-ar putea sa nu fie evident.

Mineriada din 1990 a daunat Romaniei in mii de feluri, poate, incepand cu distrugerea imaginii romanilor si terminand cu anularea sperantelor generatiei mele, aflata in timpul studentiei. Insa efectul cel mai daunator, cu care romanii traiesc zi si noapte, azi, si cu care vor trebui sa traiasca maine, este cultura impunitatii care s-a instaurat imediat dupa Mineriada .

Cand Ion Iliescu a reusit sa vina la putere legal in 1990, dupa votul din 20 mai (Duminica Orbului, aleasa nu intamplator), el detinea un cec in alb – acordat de cei 80% dintre romani. Putea face ce dorea, si o stia. Si cum Iliescu fusese creat si propulsat in cariera politica de catre partidul comunist – a facut ce stia mai bine – inscenari, agitatie, instigari de grupuri impotriva altora, etc. masinatii si manevre, ezitari si insinuari.

Iliescu a indraznit sa faca pana-atunci-ne-facutul, si nici el, nici acolitii sai n-au platit pentru nimic nici in ziua de azi. Nici pentru morti si raniti, nici pentru bandele de mineri carora le-a multumit pentru crima si nici pentru casele furate - nationalizate - pe care le-a vandut, validand nationalizarile din anii 50.

Gestul sau din 1990 si lipsa de reactie sanatoasa din partea societatii civile, au fost semnalul ca in Romania totul este permis. A fost deschiderea sezonului la vanatoare a Romaniei.

Iunie 1990 a fost radiografia clara a bolii care macina oasele societatii noastre de pe atunci – uimitoarea toleranta fata de raul social.

Otrava lenta

Radacinile acestei maladii a coabitarii unui organism – societatea – cu cancerul care-l mananca, isi are, in opinia mea, originea in comunismul in care traim inca, fara sa o stim.

Partidul Comunist, oricat de invertit si strain de fiinta umana era, avea nevoie de o amestecatura superficiala de legi, pe care ti le impunea. Avea nevoie de o aparenta normalitate, sub care iti distrugea incet fiinta. Ti-o macina prin sufocarea constiintei si demnitatii tale de fiinta, calomniindu-ti sfintii, omorandu-ti eroii si valorile in inchisori, punandu-te sa furi, luandu-ti calul, boii sau fabricuta, meseria sau traditia, fortandu-te sa minti sau sa te uiti in partea cealalta, de frica, tolerand prostia violenta si obraznica.

Cu toate acestea, comunismul avea nevoie de legi pentru a-si mentine existenta, legi care pastrau aparenta de „stat de drept”, dar care macinau esenta, prin distrugerea valorilor care formau societatea. Astfel ca pana in ultimul moment al existentei sale oficiale in Romania, a garantat un set de norme, prin care societatea romaneasca s-a mentinut cu chiu cu vai, la suprafata.

Cu toate ca au curs rauri de cerneala, dosarul a ramas nerezolvat, ca mai toate problemele presante ale societatii romanesti, care se tergiverseaza la nesfarsit, TOATE, pana cad in uitare. Pana ne lasam pagubasi. Pana ni se face lehamite. Pana plecam, sau uitam, sau renuntam, sau traim mai departe

Simptomatic a fost ca aceste norme, dupa care azi romanii plang, nu asigurau o societate sanatoasa, ci doar o cochilie goala. Legile nu erau facute sa asigure un viitor sanatos societatii, pe care Partidul dorea s-o sufoce. Erau menite doar sa asigure bolnavul – pe noi toti – ca exista un „maine”, ca totul e mai putin rau decat pare, ca se poate trai cu raul, in „liniste”.

In interior, noi cei de sub comunism eram deja mancati de minciuna pe care trebuia s-o rostim. Eram macinati deja de coabitarea cu ura, cu raul si cu non-valoarea. Devenisem deja parteneri ai bolii care macina societatea.

Am fost toti dresati sa traim sub teroare, in liniste. Asa ca am supravietuit, desi murisem.

Aceasta a fost, in retrospectiva, fotografia societatii romanesti in 1990. Ion Iliescu a venit si a beneficiat de toate crimele nemaiauzite comise de inaintasii sai.

Asa ca lovitura de gratie pe care Iliescu a administrat-o viitorului Romaniei a venit usor, ca o boare de vant.

Coabitarea cu moartea

Ei bine, veti spune, poate ca n-a murit nimeni (ma rog, in afara celor care au crezut ca pot schimba lumea la Revolutie sau in timpul mineriadelor).

Cu toate astea, tare mi-e ca am murit, toti, dar n-o stim inca.

Acum vreo doi ani, ma aflam intr-un avion care traversa Atlanticul. Unul dintre filmele care rulau mi-a atras atentia, fara sa-mi dau seama de ce, la inceput.

Era un film italian. Habar n-am nici pana in ziua de azi cine este regizorul. Se chema, cred, „Patimile” sau cam pe-acolo. Nu este deloc despre renasterea Domnului Isus, cum v-ati putea imagina, ci despre moartea noastra lenta.

VA URMA – partea a doua va fi publicata pe 18 iunie.