Libertatea şi detenţia în Coreea de Nord

Se crede că aproape 200.000 de persoane trăiesc în lagărele de muncă din Coreea de Nord.

Lagărele au fost create după modelul Gulagului sovietic, deşi au durat mai mult decât el. Lagărele au mai multe diviziuni distincte, unele rezervate deţinuţilor ce servesc pedepse pe viaţă, iar altele pentru cei care ar putea fi "reabilitaţi" pentru a reintra în societate – dacă vor supravieţui. O mare parte din cei încarceraţi sunt criminali în adevăratul sens al cuvântului, dar cei mai mulţi sunt infractori de natură politică sau "economică" - adică, oameni care au fost prinşi pentru că au vorbit regimul de rău sau pentru că vindeau bunuri.

Dar funcţionând în ascuns faţă de aparatul vigilent de securitate internă şi externă a statului - şi întotdeauna în umbra acestor îngrozitoare tabere - este o reţea informală de traficanţi întreprinzători, care îşi oferă serviciile dezertorilor nord-coreeni care vor să scape şi să trimită ajutor familiilor lăsate în urmă.

Comitetul pentru Drepturile Omului din Coreea de Nord este o organizaţie non-profit cu sediul în DC, care studiază aceste aspecte în detalii surprinzătoare. Am vorbit recent cu David Hawk, un cercetător principal al comitetului, despre lagărele nord-coreene, dezertori şi reţelele de comercianţi şi simpatizanţi care operează în umbră.

Întrebare: Raportul organizaţiei dvs. Gulagul Ascuns constată că în anul 2000 existau doar 3.000 de solicitanţi nord-coreeni de azil în Coreea de Sud. Acum, există cel puţin 23.000. Ce a cauzat acest salt imens în acest interval de timp?

Răspuns: O cauză ar fi faptul că unii oamen votează cu picioarele. Există un nivel ridicat de nemulţumire, în special în provinciile nord-estice ale Coreei de Nord, de unde este mai uşor să treacă râul Tumen şi să meargă în China. A existat un număr mare de nord-coreeni care au fugit în China la sfârşitul anilor 1990, în timpul foametei. Dar a existat şi un număr mic de persoane care nu au dorit să meargă în China, ci în Coreea de Sud.

Întrebare: Ce s-a întâmplat de fapt este că reţeaua - "ruta subterană" – s-a extins. Oamenii şi-au dat seama cum să facă acest lucru mai uşor, mai bine, mai rapid şi mai ieftin.

Răspuns: Şi mai există şi un fel de factor de atracţie: dacă au un membru al familiei în Coreea de Sud şi pot trimite bani înapoi în Coreea de Nord, ei încearcă de multe ori să îi ajute pe unii dintre membrii familiei lor să li se alăture în Coreea de Sud. Numerele au scăzut [de fapt] în ultimele şase luni, din cauza că Kim Jong Un a înăsprit controalele de la frontieră. Dar a existat o perioadă de 10 ani [înainte de 2012] când ratele creşteau vertiginos.

Întrebare: Cum reuşesc dezertorii nord-coreeni să trimită bani înapoi în ţară?

Răspuns: Există un aranjament în cadrul reţelei de contrabandă, efectuat prin intermediul [contactelor dintre] aproximativ 2 milioane de etnici coreeni care locuiesc pe partea chineză a frontierei China-Coreea de Nord. Acei etnici coreeni, care sunt cetăţeni chinezi, pot să intre şi să iasă din Coreea de Nord destul de liber. (Şi tot în acest mod, fiecare oraş şi sat din Coreea de Nord are acum pieţe de consum şi pieţe alimentare.)

În Coreea de Sud există firme care trimit bani pentru rudele dezertorilor din Coreea de Nord, prin intermediul brokerilor chinezi, care primesc 30 la sută din sumă. E ilegal şi trebuie să plăteşti nişte mite pentru a face acest lucru. În esenţă, etnicii coreeano-chinezi au conturi bancare în China, primesc banii prin transfer, apoi merg în Coreea de Nord cu acei bani, pe care îi vor folosi pentru a plăti gărzile ca să îi lase să ajungă înapoi în China şi apoi să plătească taxele de transport în Coreea de Sud. Ei duc şi telefoane mobile din China în Coreea de Nord, unde familiile care doresc să vorbească cu rudele din Coreea de Sud merg până la frontiera dintre Coreea de Nord şi China, pentru că acolo ele se află în raza turnurilor de telefonie mobilă din China. Deci există această reţea pentru comunicaţii telefonice şi, de asemenea, pentru bani. Şi totul este ilegal din punct de vedere tehnic, iar dacă oamenii sunt prinşi făcând aceste lucruri sunt pedepsiţi.

Întrebare: Descrieţi ruta pe care mulţi dezertori o urmează din Manciuria către sud-estul Asiei. De unde fac rost de bani pentru a plăti traficanţii să îi scape de autorităţilor chineze şi ce îndură pe parcurs? Aţi menţionat că poliţia RPDC operează şi în Rusia, de exemplu, şi că chinezii îi repatriază pe dezertori.

Răspuns: Oamenii sunt arestaţi - nu, nu sunt arestaţi, pentru că cele mai multe persoane private de libertate din motive politice nu au parte de niciun fel de proces. Ei doar sunt luaţi de poliţie şi duşi în închisori sau lagăre de detenţie. Dar când sunt eliberaţi, aceştia rămân în Coreea de Nord mai multe luni sau chiar ani, timp în care economisesc bani, se însănătoşesc şi îşi fac conexiunile necesare pentru a scăpa în China. Apoi ei lucrează în China mai multe luni sau chiar ani pentru a câştiga suficienţi bani pentru a-şi face conexiunile necesare unei călătorii prin Asia de Sud sau Mongolia [Nota editorului: Nord-coreenii pot cere azil în Mongolia pentru a reuşi să intre în Coreea de Sud. În drum spre frontiera mongolă ei trec prin deşertul Gobi, iar refugiaţii se confrunta cu multe pericole naturale pe această rută.]

În China este periculos. Oamenii merg din Manciuria, prin Beijing, Shanghai şi Kunming, şi apoi prin Asia de Sud-Est - fie către Vietnam sau Tailanda, fie prin Laos şi Cambodgia în Tailanda - unde aceştia pot solicita cetăţenie sud-coreeană de la ambasada din Bangkok. Şi odată ce fac acest lucru, ei sunt transportaţi cu avionul la Seul. Există câteva cazuri în care oamenii au fost capturaţi chiar la graniţa vietnameză, în nordul Vietnamului. Ei au fost trimişi înapoi în Coreea de Nord pe ruta din sudul Chinei până în nord-estul Chinei. Dar acesta este un traseu foarte lung, aşa că pentru suma corectă, odată ce au ajuns atât de departe, e mai uşor să plătească şi să îşi poată continua drumul.

Întrebare: Cât de des sunt trimişi agenţi nord-coreeni sau chinezi să se infiltreze în aceste reţele?

Răspuns:Nu ştiu. Ştim că nord-coreenii trimit agenţi de poliţie în China în căutarea fugarilor. Uneori, aceştia caută o anumită persoană, uneori doar caută nord-coreeni [Nota editorului: Poliţia din Coreea de Nord şi cea chineză cooperează în efectuarea unor raiduri, căutând etnici nord-coreeni fără acte, care sunt deportaţi înapoi în nord]. Agenţiile nord-coreene de informaţii încercă să se folosească de traseul refugiaţilor, astfel încât să poată trimite spioni în Coreea de Sud, prin intermediul reţelei de refugiaţi.

Întrebare: Câte persoane reintră în societate din lagăre şi care sunt perspectivele lor?

Răspuns: Toată lumea are o carte de identitate, iar poliţia va şti, atunci când se va uita la acea carte de identitate, că oamenii au fost deţinuţi în acele locuri. Foştii deţinuţi vor fi întotdeauna sub supraveghere şi nu vor primi niciodată locuri bune de muncă - locurile de muncă sunt, în general, foarte greu de găsit, deoarece fabricile funcţionează la jumătate sau un sfert din capacitatea lor. Ţineţi cont că persoanele pe care le-am întâlnit sunt cele care nu se pot descurca; oamenii care se pot descurca încă se află în Coreea de Nord. O mulţime de oameni aleg servicii dezonorante - femeile lucrează drept croitorese - iar unii încearcă să comercializeze diverse lucruri în pieţe.

Întrebare: Guvernul chiar îşi păcăleşte propriul popor cu aceste lagăre?

Răspuns: Încă există persoane îndoctrinate cu adevărat. Dar oamenii ştiu că o parte din propaganda cu care au fost crescuţi nu este adevărată. Ei ştiu că Coreea de Sud nu mai este săracă şi nici nu mai este o dictatură [aşa cum a fost până în 1987] şi că chinezii nu trăiesc mai rău decât ei. Există o mulţime de coreeni din afara Phenianului - a cărui populaţie este foarte privilegiată - care nu mai acceptă propaganda ca înainte. Porţiuni mari ale poporului nord-coreean ştiu câte ceva despre lagărele de prizonieri. Ei nu pot vorbi despre ele în mod direct, deci există un eufemism despre oameni care sunt "trimişi la munte." [Nota editorului: Celor eliberaţi din "zonele transformaţionale" le este interzis să discute despre timpul petrecut acolo, iar dacă cineva raportează că ei au vorbit despre detenţia lor, poliţia îi va aresta şi îi va trimite înapoi la tabără].

Marea majoritate a refugiaţilor intervievaţi în Seul au declarat că ştiau despre lagăre înainte de arestarea lor, dar doar vag. Foştii deţinuţi pe care i-am intervievat şi care s-au întors în locurile unde locuiau înainte şi s-au întâlnit cu vecinii şi prietenii lor, au aflat că ei nu ştiau exact unde au fost. Tot ce ştiau era că au fost duşi departe. Condiţiile în care acea fiinţă era ţinută nu sunt în general cunoscute. Ceea ce ştiu ei este ca oamenii au fost deportaţi şi că trăiesc în altă parte - circumstanţele dispariţiei lor a evidenţiat că asta s-a întâmplat din cauza "unui lucru foarte rău."

Paul Mutter contribuie la rubrica Politica Externă în Atenţie. Prin amabilitatea Politica Externă în Atenţie (fpif.org).