Justiţia, sub asediu. După DNA şi Parchetul General, şi DIICOT trage semnalul de alarmă

Ordonanţele de urgenţă promovate de Guvernul Grindeanu în domeniul justiţiei, care vizează modificarea Codurilor penale şi graţierea unor pedepse, ar urma să producă o serie de efecte nedorite de oamenii legii, reiese dintr-un comunicat de presă remis joi de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT).

Graţierea

1. Apreciem ca insuficiente elementele puse la dispoziţie de Ministerul de Justiţie pentru a evalua impactul graţierii în sfera infracţionalităţii, dar semnalăm riscul ca aceasta poate reprezenta o condiţie favorizantă a fenomenului infracţional specific din aria de competenţă a DIICOT.

2. Apreciem că măsura iniţiată de Ministerul Justiţiei, aşa cum a fost explicată în nota de fundamentare, nu este întemeiată pe o analiză statistică a numărului de persoane încarcerate în sistemul penitenciar, defalcată pe categorii de infracţiuni, astfel încât să poată fi apreciat cu rigurozitate numărul de persoane care vor fi eliberate în consecinţa graţierii pentru fiecare categorie de infracţiuni vizate de ordonanţa de urgenţă şi măsura în care o atare abordare va rezolva problema definită în nota de fundamentare.

3. Includerea în efectele actului de graţiere colectivă a pedepselor, altele decât cele cu executare în regim de detenţie nu este justificată în considerarea argumentelor expuse în nota de fundamentare.

4. Proiectul OUG supus opiniei noastre este de natură a contraria corpul procurorilor DIICOT prin efectele sale care vin în contradicţie vădită cu elementele de politică penală care au fundamentat acţiunea organelor de aplicare a legii în ultimii ani. Astfel de elemente se regăsesc în toate strategiile naţionale în materie, adoptate prin acte normative în vigoare, caracterizate prin imperativul eficienţei luptei împotriva corupţiei, a evaziunii fiscale, a criminalităţii organizate şi a altor infracţiuni grave.

5. În măsura în care liniile directoare ale politicilor penale ale statului se modifică, considerăm absolut necesar ca eventualele modificările să fie ilustrate în acte normative coerente, de natură să clarifice direcţiile de acţiune strategică la nivelul organelor de aplicare a legii.

6. În condiţiile în care art.73 din Constituţia României, precum şi art.2 din Legea nr.546/2002 statuează că acordarea amnistiei sau a graţierii colective se reglementează prin lege organică şi văzând argumentele expuse în nota de Fundamentare, apreciem ca, şi în considerarea celor expuse mai sus, urgenţa adoptării actului de clemenţă nu este echilibrat justificată.

Modificarea codurilor penale

DIICOT a iniţiat o consultare largă a procurorilor din structura centrală şi teritorială pentru o evaluare cât mai riguroasă ante factum a posibilelor efecte ale proiectului supus dezbaterilor. În perioada imediat următoare rezultatele acestei consultări vor fi centralizate şi înaintate Ministerului Justiţiei pentru a răspunde solicitării formulate în acest sens.

La o primă examinare a proiectului, văzând interesul opiniei publice în legătură cu acest subiect, DIICOT a decis să facă publice o parte a concluziilor preliminare ale analizei proiectului în dezbatere.

1. Abuzul în serviciu - în referire la art.297 Cod penal

Se observă o înjumătăţire a limitelor de pedeapsă şi condiţionarea existenţei faptei de crearea unei "pagube" mai mari de 200.000 de lei. Conform Notei de fundamentare temeiul modificării art. 297 s-ar regăsi în decizia CCR.

Studiind însă textul deciziei, se observă că ceea ce au criticat judecătorii CCR este doar lipsa de predictibilitate referitoare la nivelul legislaţiei încălcate de presupusul făptuitor, fără a face în acest context vreo legătură cu un anume cuantum, ţinând cont de faptul că infracţiunea de abuz în serviciu nu este una eminamente legată de o pagubă, ca furtul sau înşelăciunea.

Valorile sociale apărate de art. 297 şi următoarele din Codul penal sunt cele referitoare la relaţiile de serviciu, iar nu cele referitoare la patrimoniul unei persoane.

A condiţiona însăşi existenţa unei infracţiuni de o pagubă (nu folos, nu prejudiciu, nu produs infracţional, nu interese legale vătămate) este, în opinia noastră, o eroare legislativă prin ea însăşi.

Cât priveşte alin. 3, nou introdus prin propunerea legislativă, este de menţionat că în referire la cazul unei persoane juridice de drept public plângerea prealabilă ar trebui formulată de reprezentantul legal al acesteia, cel mai probabil autorul abuzului în serviciu, dat fiind faptul că, în general, abuzul e generat de o persoană cu autoritate de decizie sau cu funcţie de conducere sau control.

Nu în ultimă instanţă, textul astfel cum este redactat limitează sfera de aplicabilitate a infracţiunii de abuz în serviciu, dezincriminând practic acte materiale care deşi întrunesc elementele constitutive ale infracţiuni nu realizează condiţia producerii pagubei de 200.000 lei.

Observăm că nu există în nota de fundamentare o referire la un studiu de impact, care să arate numărul faptelor pentru care în prezent se efectuează cercetări, numărul cauzelor care se află pe rolul instanţelor ori în raport de care au fost pronunţate condamnări pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de Codul penal iar ”paguba” este de sub 200.000 lei, având în vedere că o atare nouă reglementare va intra sub incidenţa dispoziţiilor art.4 sau art.5 din Codul penal referitoare la aplicarea legii mai favorabile sau a legii penale de dezincriminare.

Se observă că în noua reglementare a fost înlăturată pedeapsa complementară, fără a se da o explicaţie cu privire la această abordare legislativă.

2. Neglijenţa în serviciu – în referire la art. 298 Cod penal

Considerăm că abrogarea acestei infracţiuni ar lasă neacoperită sfera actelor materiale asemănătoare celor incriminate la art. 297 Cod penal, dar săvârşite cu forma de vinovăţie a culpei.

De asemenea, nu s-a realizat un studiu de impact referitor la numărul cauzelor aflate pe rolul parchetelor sau instanţelor având ca obiect infracţiunea prevăzută la art.298 Cod penal, ori numărul condamnărilor, având în vedere că o atare nouă reglementare va intra sub incidenţa dispoziţiilor art.4 sau art.5 din Codul penal referitoare la aplicarea legii mai favorabile sau a legii penale de dezincriminare.

3. Conflictul de interese – în referire la art.301 alin. (1) Cod penal

Se observă că modificarea textului nu este menită să pună textul în acord cu dispoziţiile deciziei CCR, ci restrânge în mod nejustificat sfera de aplicabilitate a acestuia.

Constatăm că judecătorii Curţii atrag atenţia doar asupra faptului că, prin modificarea Codului civil, contractele comerciale sunt considerate contracte civile, astfel încât termenul a devenit atât de larg, încât nu mai este predictibil.

Aşadar, sintagma ”contracte comerciale” putea fi înlăturată sau explicitată, cu păstrarea celorlalte dispoziţii normative.

4. Denunţul - în referire la art. 290 alin.(3) din Codul de procedură penală

Alineatul 3 este nou introdus fără a fi explicată în concret în nota de fundamentare raţiunea pentru care se doreşte introducerea acestui alineat, celeritatea soluţionării unor cauze neputând fi primită ca explicaţie suficientă.

În plus, efectul introducerii acestui alineat în Codul de procedură penală are efecte în dreptul substanţial, context în care o atare reglementare trebuia operată, dacă era considerată necesară, în legătură cu infracţiunile la care sunt prevăzute cauze de impunitate, de exemplu art.290 Cod penal, art.292 Cod penal.

Astfel cum este prezentat termenul de 6 luni pare a fi un termen peremptoriu, introdus fiind în Codul de procedură penală.

În general opţiunea legiuitorului cu referire la introducerea unor astfel de termene apare drept sancţiune şi se referă la neexercitarea unor drepturi de către o parte în proces, nerespectarea termenului ducând la decăderea din drept.

Or, opţiunea de a depune un denunţ nu este în mod necesar un drept procedural al unei părţi, care neexercitat să conducă la decădere din acest drept, ci mai degrabă o facultate.

Învederăm faptul că instituţia denunţului, mod de sesizare al organelor de urmărire penală, este un act procedural derivat dintr-o obligaţie de diligenţă, morală, cetăţenească de care poate uza sau nu orice persoană fizică sau juridică care a luat la cunoştinţă despre comiterea unei fapte, alta decât faptele pentru care există o obligaţie legală de a denunţa sau înştiinţa autorităţile sau organele de urmărire penală.

Menţionăm astfel prevederile art. 266, art.267 şi art.410 din Codul penal care pedepsesc în condiţii strict prevăzute conduita pasivă a persoanei care luând la cunoştinţă despre anumite fapte alege să nu înştiinţeze autorităţile ori organele de urmărire penală.

Dintr-o altă perspectivă, în dosarele de competenţa DIICOT, modul de sesizare în forma denunţului poartă şi asupra dreptului inculpatului de a-şi crea o situaţie juridică mai favorabilă, situaţie pe care, fără ameninţarea iminentă a unei condamnări grave, persoana cercetată nu ar crea-o, dat fiind faptul că, în general, persoanele care fac obiectul denunţului sunt, de cele mai multe ori, ceilalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii. Cei mai mulţi dintre denunţători sunt complici sau coautori la faptele comise de persoanele denunţate şi câtă vreme infracţiunea se săvârşeşte în condiţii de avantaj pentru ele, nu au niciun interes să facă denunţ.

Atât timp cât urmărirea penală se efectuează până la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, nu există nici un motiv pentru care instituţia denunţului trebuie limitată la un interval de timp de la data săvârşirii faptei.

Termenul de 6 luni care ar fi impus prin prezenta modificare ar crea o cauză de impunitate pentru prezumtivul făptuitor şi ar reduce, de fapt, termenul de prescripţie al răspunderii penale în cazul acestor infracţiuni. Celeritatea soluţionării cauzei, invocată în nota de fundamentare a proiectului OUG, nu este prin ea însăşi un scop în sine, atâta vreme cât principiile aflării adevărului şi al tragerii la răspundere penală a tuturor persoanelor vinovate de săvârşirea de infracţiuni în interiorul termenului de împlinire a prescripţiei răspunderii penale trebuie să primeze, fiind un deziderat social al oricărui stat democratic.

În reglementarea actuală, denunţul, s-a dovedit fără echivoc un instrument eficient al luptei împotriva criminalităţii organizate şi a corupţiei prin intermediul căruia organele de aplicare a legii descoperă săvârşirea unor infracţiuni care în mare măsură ar rămâne altfel nedevoalate.