Indignarea generalizată faţă de situaţia economică, politică şi socială a împlinit un an în Spania
În urmă cu un an, într-o zi de duminică şi cu doar o săptămână înaintea unui scrutin electoral local organizat în majoritatea comunităţilor autonome spaniole, câteva mii de spanioli au ieşit în stradă, într-un marş ce simboliza un semnal de alarmă, un protest generalizat, îndreptat iniţial împotriva supremaţiei partidelor majoritare, extins apoi contra întregii clase politice şi pentru a arăta acesteia, indiferent de partid, că pierduse încrederea cetăţenilor. Spania se afunda atunci în recesiune, rata şomajului ajunsese la 20% (în prezent, a atins 25%, n.r.), mulţi oameni nu-şi mai puteau plăti ipotecile, iar manifestanţii semnalau o 'criză' a democraţiei înseşi, indicând-o chiar drept un sistem a cărui formă actuală se 'epuizase'. Marşul s-a încheiat în urmă cu un an în Puerta del Sol, chiar în centrul capitalei spaniole, la kilometrul zero, însă protestele au continuat: vreme de aproape două luni, sute de persoane au rămas în piaţa centrală a Madridului, iar mişcarea celor care s-au numit indignaţi s-a extins în toate oraşele spaniole unde au fost de asemenea ridicate tabere în pieţele centrale.
Acum, după un an, indignaţii (care şi-au luat numele în urma apelului lansat de manifestul 'Indignaţi-vă' al scriitorului Stephane Hessel, publicat în octombrie 2010, şi care de atunci a tot inspirat sentimentul indignării, de la revoltele arabe la mişcarea născută în Spania, de la Occupy Wall Street la violentele proteste de stradă din Grecia. Acest manifest a fost însă urmat de al doilea manifest al scriitorului, sub forma unui apel la implicare cetăţenească, n.r.) ies din nou în stradă, ca să arate unde a ajuns şi cum s-a dezvoltat această mişcare despre care fiecare dintre cei care se identifică drept parte a ei susţin în continuare drept caracteristică principală constituţia orizontală, fără ierarhii şi fără decizii impuse minorităţii. Marţi, de ziua Sfântului Isidor, patronul lucrătorilor câmpului din Madrid, indignaţii au de gând să ocupe malurile râului Manzanares (Toma la ría) într-un marş paşnic, amestecat cu marcarea sărbătorii.
Revendicările indignaţilor au fost exprimate mai concret pe durata miilor de adunări organizate pe teme, precum şi în oraşe şi cartiere diferite. De atunci, a mai avut loc încă un scrutin electoral, unul general şi anticipat, care i-a adus la putere pe conservatori (Partidul Popular) şi i-a legitimat cu majoritate absolută în legislativ.
În urmă cu un an, în primul manifest al mişcării, adoptat în 20 mai 2011, indignaţii cereau modificarea legii electorale (care favorizează cele două mari partide, PSOE (socialişti) şi PP, potrivit medotei d'Hondt de calcul, care evită fragmentarea excesivă a spectrului politic reprezentat în legislativ, repartizând locurile de parlamentari nu direct proporţional, în funcţie de procentajul obţinut de fiecare partid din totalul voturilor exprimate, ci în funcţie de numărul disponibil de fotolii de parlamentari, şi calculându-se de câte voturi este nevoie pentru alegerea unui legiuitor de la fiecare partid politic), astfel încât formaţiunile să fie reprezentate direct proporţional cu numărul de voturi obţinute, dar şi posibilitatea achitării complete a datoriei ipotecare faţă de bănci cu predarea locuinţei, controlarea sistemului financiar-bancar sau transparenţa în lupta împotriva corupţiei. Legea electorală nu a fost modificată, iar statul spaniol a anunţat recent naţionalizarea uneia dintre cele mai mari bănci, Bankia, cu 10 miliarde de euro drept capital din bani publici - însă au apărut şi schimbări despre care indignaţii susţin că le-au influenţat.
Guvernul spaniol a aprobat în luna martie un decret de lege ce cuprinde măsuri de sprijin (cuprinse însă într-un cod voluntar de bune practici) pentru oamenii care au ipoteci pe care nu le mai pot plăti, şi care permit predarea locuinţelor fără generarea de datorii faţă de bănci (dare în plată) drept soluţie de ultim recurs. De asemenea, executivul de la Madrid a adoptat şi un anteproiect de lege a transparenţei, accesului la informaţie şi bunei guvernări, cu care se stabilesc o serie de principii etice generale, precum şi obligaţii şi sancţiuni concrete pentru membrii guvernului, demnitarii din administraţia publică şi din companiile de stat. Pe de altă parte, guvernul a mai decis şi că salariul maxim de bază pe care îl poate încasa un director al unei companii de stat din Spania este limitat la 105.000 de euro pe an, iar în medie, veniturile acestor directori vor scădea cu până la 30%. S-au impus limite şi salariilor anuale ale directorilor de bănci, şi mai ales ale celor care vor avea nevoie de provizionări din bani publici.
Cu toate acestea, în Spania au fost luate şi măsuri noi şi dure, menite, potrivit guvernanţilor, să ducă la scăderea deficitului şi a ratei galopante a şomajului - însă împotriva cărora s-au manifestat vehement şi indignaţii. Pentru stabilizarea situaţiei de pe piaţa forţei de muncă, unde Spania numără 5,3 milioane de şomeri, guvernul spaniol a aprobat şi trecut prin legislativ criticata reformă a pieţei muncii, care uşurează concedierile şi oferă sprijin la angajare pentru întreprinzători. De asemenea, guvernul a anunţat reduceri bugetare în sănătate (6,8%), educaţie (21,9%), pe piaţa forţei de muncă (21,3%), precum şi la capitolul cheltuielilor sociale (în medie, cu 4,3%) care să servească reducerii deficitului (de la 8,51% la 5,3% din PIB anul acesta). În sfârşit, încă de la asumarea mandatului, în decembrie 2011, executivul spaniol a decis creşterea temporară a impozitelor, vreme de doi ani, îngheţarea salariilor funcţionarilor publici, îngheţarea salariului minim pe economie la 641,40 euro, precum şi blocarea posturilor vacante din sistemul public.
În urmă cu un an, analişti, sociologi şi comentatori arătau că motorul revoltei sociale autodenumite 15M, asumarea 'etichetei' de indignaţi, potrivit manifestului lui Hessel, interpretat însă după bunul plac, şi stabilirea taberei din Puerta del Sol a fost, evident, criza economică, şi insistau asupra faptului că în lipsa acesteia, mişcarea nu ar fi avut aceleaşi repercusiuni şi nici nu s-ar fi bucurat de acelaşi sprijin din partea societăţii. Noutatea, semnalau ei atunci, nu era tocmai faptul că o criză precum aceasta a împins lumea în stradă, ci faptul că mişcarea aceasta a indignaţilor a pornit din Spania, unde oamenii sunt deosebit de paşnici, toleranţi, şi nu ies în stradă, şi că a primit zeci, sute de mii de răspunsuri din partea oamenilor obişnuiţi din toată ţara, şi ulterior şi din alte ţări occidentale. Modul de acţiune şi lipsa de organizare recunoscută indica fără îndoială un soi de radicalism (s-a vorbit chiar despre grupuri antisistem, n.r.), însă acestea au avut efecte asupra moderaţilor întrucât problemele erau, evident, reale.
Acum un an, intrările de la gurile de metrou din Puerta del Sol se numeau 'Plaza Solucion' (Piaţa soluţiilor), după cum se putea citi pe panourile lipite aici. Imensa cupolă de la intrarea la staţia de tren regional de acolo a fost umplută de afişele cu revendicările şi propunerile manifestanţilor. 'Să facem ca soarele (sol în limba spaniolă, n.r.) să nu apună duminică' (atunci, ziua scrutinului local din 22 mai); 'Nu ne reprezintă'; 'Politicieni, vă amintiţi de noi numai când aveţi nevoie de voturile noastre'; 'Aici e Summitul G-toţi' - se arata în doar câteva dintre ele. Iar contrastele simbolice erau de asemenea prezente: pe una dintre clădirile centrale din Puerta del Sol, acoperită de schele, şi unde sunt expuse în mod frecvent pancarte publicitare, de data aceasta, o reclamă imensă la o cunoscută marcă de şampoane a fost acoperită de panouri pe care manifestanţii îi îndeamnă pe toţi să ia atitudine. 'Nu suntem nebuni, ştim ce vrem'; 'Vrem speranţă'; 'Democraţie adevărată, acum'; 'O altă lume este posibilă, de asta suntem aici'; 'Schimbare fără violenţă' - erau atunci alte câteva dintre dorinţele celor adunaţi acolo. Fiecare statuie simbolică din Puerta del Sol a fost 'decorată' cu pancartele şi simbolurile manifestaţiei: până şi Ursul madrilen, mascota oraşului, a fost acoperit cu un un drapel pacifist.
Puterea vocilor anonime, diferite, numeroase şi unite în dorinţa de a schimba lumea, în tensiune evidentă cu forţa interioară a individului, a ajuns şi în cultură, în acte artistice. Un astfel de exemplu este cel cuprins de coregraful şi regizorul belgian Alain Platel într-un spectacol de excepţie - 'C(h)oeurs' - pe scena Operei din Madrid. Titlul menţinea în mod intenţionat confuzia dintre cuvintele franceze pentru inimi, respectiv coruri. În luna martie a acestui an, pe compoziţiile lui Verdi şi Wagner pentru coruri, 72 de cântăreţi, zece dansatori şi doi copii au exprimat pe o scemă de operă, cu trup şi voce, forţa mulţimilor care revendică principii, drepturi şi emoţii. 'Corul şi masele de oameni reflectă deopotrivă, şi într-un mod cât se poate de natural, revoltele populare (...) până la mişcarea Occupy Wall Street sau primăvara arabă, însă istoria ne învaţă totodată că revoluţia îşi devorează întotdeauna copiii. Aşa că mă întreb: ce fel de activitate vor mai avea indignaţii într-un deceniu de acum înainte, care le va fi locul în sistem?', mărturisea regizorul belgian cum a conceput acest spectacol care îmbină pe o scenă tradiţională de operă dansul şi teatrul şi aduce corul, personaj generic, în rolul principal. Artistul vedea corul drept 'periculos de frumos': 'un grup are mereu ceva tentant. Individul vrea să aparţină grupului, însă apare imediat şi teama de a-ţi pierde personalitatea atunci când îi aparţii; într-o clipită, masele ţi se pot întoarce împotrivă'.
În ultimele zile, indignaţii au putut rămâne de fiecare dată în Puerta del Sol (unde se află şi sediul executivului local madrilen, n.r.) până în primele ore ale dimineţii, când au fost evacuaţi de poliţie, care a desfăşurat forţe impresionante în acest scop. Mai multe persoane au fost arestate pentru tulburarea liniştii publice şi nesupunere autorităţilor, însă prefectul Madridului, Cristina Cifuentes, a calificat chiar marţi drept 'impecabilă şi moderată' acţiunea poliţiei pe durata evacuărilor, şi a negat faptul că ar fi avut loc agresiuni din partea forţelor de ordine - aşa cum au indicat unele voci. Ea a insistat şi asupra faptului că, deşi autorităţile madrilene au înţeles să fie flexibile în privinţa manifestaţiilor (care, teoretic, erau permise exclusiv între orele 12 şi 22, însă s-au prelungit), nu pot permite ridicarea de tabere în locurile publice, întrucât constituie o acţiune ilegală.
