În cazul scandalului cărnii de cal, sistemul UE îşi expune punctele slabe

Scandalul privind carnea de cal ilicită descoperită în preparate procesate a generat întrebări cu privire la capacitatea autorităţilor de reglementare europene de a face faţă unei industrii ale cărei ingrediente şi subcontractori depăşesc din ce în ce mai des graniţele naţionale, notează cotidianul britanic Financial Times.

Uniunea Europeană şi-a creat un sistem de siguranţă alimentară în urma 'crizei vacii nebune' în anii '90, care prevede capacitatea de a urmări carnea înapoi la sursă şi cooperarea între autorităţile de reglementare naţionale.

Cu toate acestea, acest sistem a fost pus la încercare în ultimii ani de o serie de scandaluri care relevă natura tot mai complexă a lanţurilor de aprovizionare din industria alimentară. Într-unul din aceste cazuri, hrana pentru animale contaminată din Germania a alimentat temeri cu privire la ouă şi produse de patiserie contaminate cu dioxină în Marea Britanie. Într-un alt incident, mult mai grav, 22 de persoane au murit şi peste 2.000 s-au îmbolnăvit în 2011 în urma consumului de muguri de fasole după cât se pare proveniţi din Egipt.

În primul caz, responsabilii germani au arătat greşit cu degetul către fermierii spanioli, provocând daune de sute de milioane de euro dar şi o interdicţie din partea Rusiei, înainte ca scandalul să ia în cele din urmă sfârşit.

Cel mai recent caz, încă în desfăşurare, pare a fi chiar şi mai complicat, notează FT. Acesta ar implica vânzarea de carne de cal de la un abator din România unui furnizor francez prin intermediul unui comerciant cipriot şi ulterior unei companii franceze de prelucrare a alimentelor, înainte de ateriza pe rafturile supermarketurilor din Marea Britanie şi Franţa.

'Numărul de intermediari este atât de mare, încât nu se poate controla filiera. Există oameni care comit fraude, care încearcă să trişeze', a declarat Stéphane Le Foll, ministrul francez al agriculturii.

'Este puţin şocant să vezi câţi oameni au fost implicaţi în drumul către supermarket,' a declarat un oficial al UE, adăugând că sistemul este vulnerabil chiar şi dacă autorităţile dintr-un singur stat membru nu au reuşit să îşi facă treaba.

Potrivit FT, UE joacă un rol de coordonare între cele 27 de autorităţi naţionale, astfel încât activitatea de urmărire a transporturilor de carne şi de testare a mostrelor este efectuată aproape în întregime de autorităţile naţionale de resort.

În cazul identificării unui risc pentru sănătate, aşa cum s-a întâmplat în 2011, în timpul unei epidemii mortale declanşată de bacteria e.coli, Comisia Europeană are autoritatea de a suspenda sau interzice transporturile alimentare.

Pe de altă parte, este mai puţin clar ce rol joacă CE în caz de fraudă, subliniază FT, remarcând că, până în prezent aceasta a ales să diminueze din importanţa scandalului, indicând - prin vocea unui purtător de cuvânt al comisarului european pentru sănătate, Tonio Borg - că nu este vorba despre o problemă de sănătate, ci de una de 'etichetare'.

Potrivit FT, această distincţie este esenţială pentru felul în care răspunde Bruxellesul la astfel de incidente.

Pe de altă parte, normele UE limitează în mod deliberat capacitatea guvernelor naţionale de a suspenda transporturile alimentare - sistem menit să păstreze piaţa unică şi să prevină o explozie de interdicţii protecţioniste şi de contra-interdicţii. În cazul unei situaţii de urgenţă, un guvern poate suspenda importurile, însă acţiunea sa trebuie ulterior întărită de Bruxelles.

Oficialii UE consideră sistemul lor privind siguranţa alimentară drept unul dintre cele mai sigure din lume. O componentă cheie este capacitatea sa de a urmări alimentele, apărută în urma crizei bolii vacii nebune. Carnea proaspătă de la orice măcelar sau supermarket din UE posedă marcaje ce permit autorităţilor să determine rapid unde a fost crescut şi sacrificat un animal.

În cazul de faţă însă, sistemul îşi expune şi punctele slabe, este de părere FT. Unul dintre acestea este legislaţia privind etichetarea produselor pentru alimentele procesate, cum ar fi lasagna, care obligă companiile să dezvăluie tipul de carne utilizat, dar nu şi ţara de origine. Deşi unii parlamentari europenii au solicitat cerinţe mai stricte în acest sens, acestea au fost considerate, în general, imposibile, pe motiv că un singur produs ar putea include, spre exemplu, carne de vită din locaţii multiple, ouă din alte locaţii şi seminţe din altele.