Filmul lui Cristian Mungiu 'După dealuri': Puterea credinţei, la bine şi la rău (presă)
alte articole
Filmul regizorului român Cristian Mungiu 'După dealuri', programat să ruleze vineri la New York şi Los Angeles, este o creaţie dură şi captivantă marcată de realism, a cărui acţiune se desfăşoară în România rurală, în toiul iernii, dar are, de asemenea, ceva din magia întunecată a unui basm vechi, se arată într-o cronică publicată de New York Times.
În centrul filmului se află două fete orfane - una cu caracter ascuns, cealaltă onestă - ale căror destine se împletesc chiar dacă drumurile lor în viaţă au evoluat diferit. Una dintre ele a căzut sub o vrajă malignă şi puternică, sau poate ambele, potrivit cronicii.
Alina (Cristina Flutur), agitată şi în derivă, pare afectată de acel tip de suferinţă mintală atribuit de obicei unei influenţe demonice. Pentru prietena ei, Voichiţa (Cosmina Stratan), ea nu mai este ea însăşi. Voichiţa, între timp, a intrat la mănăstire, sub imperiul unui preot care seamănă, în ochii Alinei, cu un vrăjitor malign şi carismatic. Fiecare dintre cele două tinere vrea să o salveze pe cealaltă. Alina vrea ca Voichiţa să lepede haina monahală şi să plece cu ea în Germania, care trece drept loc fascinant printre cei care locuiesc la marginile sărăciei UE. Dar Voichiţa ia în serios jurămintele monahale şi vrea ca prietena ei să împartă munca, rugăciunea şi disciplina spirituală.
Posibilitatea unei vieţi fericite fără sfârşit - fie în Germania, fie în regatul credinţei - are slabe speranţe, dar îndelunga tânjire a ambelor femei după o situaţie în care dragostea una pentru cealaltă să prospere conferă filmului suspansul şi puterea devastatoare pe care le are. Fără îndoială, cele două sunt captive, dar sursa incapacităţii lor de a se elibera este la fel de evazivă ca libertatea în sine.
Ca povestitor, Mungiu este atât pasionat, cât şi răbdător. 'După dealuri' este un film lung şi lent, absorbit în rutina vieţii monahale şi curenţii emoţionali care circulă sub suprafaţa acesteia iar ocazional răbufnesc. Ritmurile filmului şi pătrunderea dură în intimitate a camerei de filmat permit spectatorului să experimenteze atât ordinea calmă pe care Voichiţa o găseşte liniştitoare, precum şi izolarea de nesuportat experimentată de Alina. Cu alte cuvinte, chiar dacă Mungiu păstrează un punct de vedere detaşat şi obiectiv, care îi permite ca detaliile poveştii să vorbească de la sine, el permite, de asemenea, o privire fugară asupra vieţilor interioare complexe şi volatile ale personajelor sale.
Rezultatul este un film în acelaşi timp analitic şi empatic. Bazat pe un caz real de exorcizare care a mers prost, 'După dealuri' ar fi putut cu uşurinţă să cedeze în faţa senzaţionalismului sau moralizării, flatând sofisticarea unui public obişnuit să privească religia cu dispreţ sau condescendenţă. Dar deşi Mungiu s-a inspirat din cartea jurnalistei românce Tatiana Niculescu Bran privind incidentul (care a avut loc într-o mănăstire din Moldova în 2005), nu pune autoritatea spirituală într-o lumină măgulitoare şi refuză să tragă din el lecţii facile sau reconfortante.
Preotul exorcist, jucat cu o răbdare chinuită şi istovită de Valeriu Andriuţă, este un lider imperfect ale cărui decizii au consecinţe îngrozitoare, dar el este mai puţin infam, mai degrabă tragic, un om motivat de compasiune reală, precum şi de o dorinţă de a-şi dovedi bunătatea. Nu este atât de mult corupt de putere cât copleşit de responsabilitate şi împovărat de singurătatea rolului său. Dar filmul nu scuză acţiunile sale. Potrivit cronicii, răspunsul la întrebarea 'cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva?' nu este pur şi simplu acela că un preot crud şi superstiţios a luat-o razna.
Ar fi, de asemenea, prea superficial să se spună că Mungiu dă vina pe biserica ortodoxă, societatea românească sau ceva mai abstract, cum ar fi lumea modernă sau natura umană. Toate aceste forţe sunt implicate într-o dramă precisă, riguroasă, care este, de asemenea, şi o încercare serioasă de critică socială şi anchetă filosofică.
La fel ca filmul '4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile', în care acţiunea se desfăşoară în ultimii ani ai dictaturii lui Ceauşescu, 'După dealuri' descrie o lume care pare să fi fost organizată pentru a submina solidaritatea şi a stigmatiza decenţa. Şi la fel ca filmul anterior, explorează acest peisaj moral terifiant examinând prietenia fragilă dintre două femei tinere care nu sunt nici victime inocente, nici eroine neînfricate.
'4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile' a avut claritatea - şi într-o oarecare măsură confortul - înţelegerii a ceea ce se întâmplă. Spectatorii erau liniştiţi pentru că ştiau că coşmarul comunismului se terminase. 'După dealuri'', care se desfăşoară într-un loc care pare atât post-comunist cât şi pre-modern, este în multe feluri un film mult mai tulbure şi ambiguu. Investighează un mister care creşte cu atât mai mult în profunzime cu cât este mai clar văzut.
'' 'După dealuri', o poveste profund emoţionantă a unor prietene conflictuale'', titrează Los Angeles Times. În opinia ziarului, personajele se confruntă cu instituţii ineficiente, dar există şi un aspect mai urgent în centrul acestui film obsedant şi bine realizat.
Mungiu nu explică detaliile, dar sugerează puternic o componentă fizică a prieteniei, importanţa acesteia fiind probabil exagerată în amintirea Alinei. În opinia ziarului, scenariul face referire la traficul de sex în orfelinatul în care cele două tinere au crescut împreună. Fără îndoială, vieţile lor tinere au fost marcate de privaţiuni emoţionale şi chiar traume şi este clar de ce Voichiţa nu e entuziasmată de planul prietenei ei de a lucra împreună pe un vas de croazieră german.
Deşi clădirile rustice ale mănăstirii nu au electricitate sau apă curentă şi se află într-un loc îndepărtat, ele i-au adus Voichiţei confort profund. Ceea ce tulburata Alina îi aduce din afară nu este îndoiala sănătoasă, ci şantajul emoţional. Voichiţa rezistă rugăminţilor ei cu un calm supranatural. Dar gelozia sexuală a Alinei - pe toţi, inclusiv pe Dumnezeu - se transformă în agitaţie, ameninţări cu sinuciderea şi crize convulsive. Preotul şi călugăriţele tinere speră că este o păcătoasă ce se poate vindeca prin mărturisire, dar se tem că este posedată.
Deşi inspirat dintr-un caz real puternic mediatizat, filmul lui Mungiu provoacă aşteptările, refuzând să ofere un argument împotriva religiei ignorante sau să facă din Alina o simplă victimă. Oricât de sfâşietoare ar fi povestea, ea este un personaj lipsit de compasiune încă de la început.
Întrebarea 'este cineva de vină?' este aproape absurdă în specificitatea ei, potrivit cronicii.
Prin secvenţele lungi şi ritmul deliberat, 'După dealuri' este un film solicitant, dar întotdeauna captivant, chiar şi în timpul secvenţelor repetitive. Directorul de imagine Oleg Mutu, un colaborator obişnuit al lui Mungiu, are un geniu pentru tablourile de grup înghesuite în compoziţii dinamice. El redă austeritatea rafinată a scenei de iarnă şi sentimentul de urgenţă, în contextul în care maicile se pregătesc de Paşti, sigure că 'duşmanul' este printre ele.
''După dealuri'' expune publicului o Europă a secolului XXI încă sclavă a superstiţiilor şi semnelor de rău augur, acţiunea fiind centrată asupra unei mănăstiri spartane, fără curent şi apă potabilă, scrie The Guardian, care i-a luat un interviu lui Mungiu. Dar cronica ziarului avertizează: dacă vă aşteptaţi la un rechizitoriu cu valoare moralizatoare împotriva dogmei religioase şi ignoranţei unei zone înapoiate, nu este cazul lui Mungiu. Abordarea sa este măsurată, riguroasă chiar nepărtinitoare. El arată căile răului pe care le iau intenţiile bune.
''Nu există ticăloşi evidenţi aici', a insistat regizorul. 'Chiar şi preotul nu este un tip banal rău, dar undeva pe drum, el merge oribil de greşit', a adăugat Mungiu.
The Guardian relevă că nu se poate face o paralelă evidentă între ''4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile'' şi ''După dealuri', în afara faptului că primul prezintă dinamica schimbătoare între două femei tinere - una mai în pericol decât alta. Mungiu nu este de acord: 'Nu e singura asemănare. Stilul filmului este acelaşi. Lucrez încă cu secvenţe lungi. Încă nu editez. Încă nu folosesc muzica şi încă nu mişc camera'. 'Dar, da, sunt cu siguranţă atras de problemele legate de violenţă şi reprimare. Probabil că femeile tind să fie victime ale acestor lucruri mai des decât bărbaţii', a adăugat el.
Potrivit The Guardian, şi alegerile numelor sunt ciudat de sugestive. Mungiu are o sora mai mare, Alina Mungiu-Pippidi, care este politolog. 'Da, Alina este numele surorii mele, dar Alina înseamnă ceva diferit în România. Dacă pui accentul pe ultima vocală 'a' înseamnă a avea grijă de cineva, a aduce mângâiere cuiva. Adică filmul nu este despre sora mea - sau poate este puţin având în vedere că ea a avut grijă de mine în trecut', a explicat Mungiu.
Cotidianul britanic precizează că filmele sale l-au plasat ca lider al noului val românesc; un cronicar acid al regimului comunist care i-a marcat propria educaţie. ''După dealuri' pare însă să existe în afara istoriei. Pe de o parte, este un film cu subiect de actualitate, iar pe de altă parte ar putea la fel de bine să fie localizat în veacurile întunecate, într-un tărâm de sărăcie oprimantă şi iraţionalitate extrem de rigidă, aflată la ani lumină de lumea civilizată. Şi totuşi, aşa cum explică regizorul, este realitatea unei mari părţi din România de astăzi. S-ar putea spune că este un produs secundar al libertăţii.
'Libertatea i-a dat statului puterea de a construi biserici peste tot', spune el. 'Avem acum ceva de genul a 20.000 de biserici în România la o populaţie de 20 de milioane. Mii de biserici şi doar 500 de spitale. Cred că aceasta arată priorităţile statului', a spus el.
În ceea ce-l priveşte pe Mungiu însuşi, el se situează în partea de jos a listei de priorităţi. Este soarta stranie a unor regizori ca Mungiu de a fi celebraţi ca eroi în circuitul festivalurilor internaţionale, în timp ce zac în obscuritate în patria lor, scrie The Guardian. Mungiu a subliniat că în prezent există doar aproximativ 10 sau 12 cinematografe în toată România, iar filmele autohtone nu găsesc aproape niciodată un auditoriu.
'Ultima dată când am fost în măsură să fac ceva în acest sens - aminteşte el -, am organizat o caravană şi am efectuat un turneu cu filmul '4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile' în locuri unde nu existau cinematografe. Am putut face acest lucru, deoarece Palme d'Or mi-a dat vizibilitate, iar vizibilitatea mi-a permis să colectez unele fonduri. De data aceasta, cine ştie? Mă întorc la Bucureşti şi le vorbesc difuzorilor de filme cerându-le să ruleze filmul meu. Dar acestora nu le pasă ce se întâmplă la Cannes. Ei sunt orientaţi doar spre profit''.
Mungiu nu a dat vina pe difuzori, care sunt preocupaţi doar de afaceri, şi nici pe religia organizată, care face cam acelaşi lucru, comentează ziarul britanic. Problema, crede el, merge mai departe de atât. 'Poate că ar fi trebuit ca statul să fi investit ceva mai mult în arte şi sănătate în ultimii ani', spune el. 'Poate mai mult în construirea de cinematografe şi mai puţin în construirea de biserici'', a adăugat.
În ''După dealuri'', scrie New York Post într-o cronică, Mungiu creşte suspansul într-un film care combină prietenia între femei cu viaţa austeră dintr-o mănăstire şi ceva mai sinistru. Mintea Alinei cedează treptat iar încercările maicilor de a o readuce la realitate devin disperate. Cosmina Stratan în rolul Voichiţei este de neuitat - un portret al credinţei care iradiază copleşită de îndoială.
Acţiunea se petrece în toiul unei ierni atât de aspre încât respiraţia personajelor este de multe ori vizibilă din interior. Mungiu a lucrat mult la recrearea respingerii de către mănăstire a tuturor lucrurilor moderne: nu are căldură, apă caldă, mâncarea e proastă, iar maicile petrec perioade lungi îngenuncheate în rugăciune.
Aceasta înseamnă că uneori ritmul filmului este enervant de lent, potrivit cronicii. Dar Mungiu are felul lui de a crea suspans şi are darul de a face ca un rezultat cunoscut să fie fel de şocant ca şi cum ar fi ceva nou, concluzionează cronica.
