Fenomenul Georgescu. Bănescu: "Când un politician ajunge să pretindă că reprezintă în mod direct voinţa poporului, putem descifra deja tirania înfiripată în spatele lui"
Când un politician sau un partid ajunge să pretindă că reprezintă în mod direct voinţa poporului, putem descifra deja tirania înfiripată în spatele lui, atrage atenţia fostul purtător de cuvânt al BOR Vasile Bănescu - în prezent membru CNA.
Făcând, aparent, trimitere la Călin Georgescu care s-a erijat şi se erijează în reprezentat al poporului şi în al cărui discurs cuvântul "popor" revine obsesiv, Bănescu atrage atenţia asupra pericolului ascuns în spatele vorbelor cu care acesta îşi vrăjeşte auditoriul.
Redăm postarea lui Vasile Bănescu:
Ştim de la Platon că demagogii [populiştii] profită fără scrupule de dreptul la libera exprimare pentru a-şi consolida statutul de [viitori] tirani.
Când un politician sau un partid ajunge să pretindă că reprezintă în mod direct voinţa poporului, putem descifra deja tirania înfiripată în spatele lui. Cuvinte precum „voi guverna împreună cu poporul” (anulând „detestabilul” pluralism politic) au o limpezime de cristal în acest sens. O întunecată „Kristallnacht” stă să se lase, în aceste condiţii, peste proaspetele ruine ale democraţiei pe care, naiv, noi o credeam ireversibilă.
Să nu ne iluzionăm că masele vor deveni vreodată opozante în faţa umbrei negre şi în creştere a autoritarismului totalitar mereu latent. Ele vor face mereu pactul de supravieţuire cu orice regim, oricât de scabros şi odios ar fi acesta. „Obedienţa anticipativă” despre care vorbeşte Timothy Snyder, alegerea instinctuală nefiltrată moral, aceea de a te pune preventiv bine cu puternicii zilei de mâine, cu „cei de sus”, e mereu actuală, mereu gata să se manifeste.
Semne ale emergenţei autoritarismului de tip fascist sunt deja vizibile în mişcări politice declanşatoare de reacţii sociale atât în America, cât şi în Europa. Unul dintre aceste semne este legat de fatidicul moment de referinţă la care se raportează inspiraţional populiştii: anii 1930, anii rinocerizării denunţaţi de onestul Eugen Ionescu, ai autoritarismului, ai prăbuşirii democraţiei în faţa fascismului şi nazismului, ai desfigurării omului care ajunge mai devreme sau mai târziu să facă „răul pe care nu-l vrea”, nu binele de care a uitat, sedus de propagandă revărsată azi peste el prin mass-media şi internet.
Să fim atenţi la populiştii de lângă noi, la ideile care îi bântuie, la cuvintele şi frazeologia vindicative, ultranaţionaliste, folosite maniacal, la personajele din istoria relativ recentă pe care le admiră („Corneliu Zelea Codreanu a fost un geniu”), la cele pe care le promovează, dar… şi la cei pe care îi detestă! Totul în discursul populist gravitează în jurul unui singur lucru pomenit recurent: „poporul”. „Poporul” şi destinul lui măreţ sabotat de străini (recent, de francezi şi, desigur, de UE).
Idolatrizarea programatică a „poporului”, compus doar din cei ce aderă la linia politică răzbunătoare şi la chemarea împotriva celor ce sunt declaraţi public „javre”, „soroşişti”, „rezişti”, „globalişti”, această trucată demofilie (concept lansat de Nichifor Crainic în anii 1930) e instrumentul electoral manipulatoriu folosit de toţi populiştii pentru a ajunge la putere. Accederea la putere(!) e constant un deziderat nervos mărturisit. Cei ce rămân cu ochii deschişi, treji şi lucizi sunt, în cuvintele lui Stalin, „inamici ai poporului” care merită, trebuie şi chiar vor fi eliminaţi la timpul potrivit.
Supralicitarea „purităţii” şi „demnităţii” poporului mereu „vitregit” şi care trebuie răzbunat, plângerea lui ipocrită de milă, ademenirea lui pe calea unei mitologii politice salvaţioniste, toate acestea sunt semnele demagogiei prezente şi cele prevestitoare ale tiraniei care va să vină.
E o datorie să înţelegem „semnele vremii”. De aceea există semne, pentru a fi înţelese prin raţiunea dăruită nouă de Dumnezeu. Preţul plătit pentru această salvatoare înţelegere, pentru menţinerea în viaţă a democraţiei, deci pentru libertate, este atenţia noastră neîntreruptă, veghea hrănită de gândirea etică, curajul moral pe care-l putem „învăţa” de la toţi cei ce nu au capitulat moral şi intelectual în condiţiile infernale ale totalitarismului secolului 20, născut şi el din populismul viclean şi mieros care clama dreptul la libera exprimare pentru a-şi revărsa public veninul minciunilor şi incitărilor la ura de clasă sau de rasă.
Să deschidem ochii, să mărturisim ceea ce vedem!
