Fără "măşti" la Teatrul Masca. "Jurnal de România #AiciSeViseazăLaSchimbare" – Confesiuni despre asumare, vindecare şi umanitate

Pe scena Teatrului Masca, din Capitală, s-a jucat, duminică, spectacolul "Jurnal de România #AiciSeViseazăLaSchimbare”, regizat de Carmen Lidia Vidu, un manifest teatral asumat şi profund personal, care mizează pe confesiune şi vulnerabilitate în locul convenţiei teatrale clasice.

N-am ştiut la ce să mă aştept când am intrat în sală. Am anticipat doar că va fi ceva neconvenţional, ştiu preocuparea Lidiei pentru teatru social. Ce s-a întâmplat pe scenă a depăşit orice posibile aşteptări...

La primul monolog de pe scenă a început să doară. Pe mine una m-a durut efectiv, m-am contorsionat. În poveştile actorului care vorbea despre copilăria lui, despre familia disfuncţională, despre bunici, despre vremurile ceauşiste se regăseau atât traume personale, cât şi traume colective ale acestui popor. Mulţi dintre adulţii de azi sunt copii crescuţi cu cheia de gât, mai mult de bunici, cu părinţi care nu-şi înţeleg propriile traume, propriile emoţii, generaţii schilodite care cresc generaţii de alţi schilodiţi emoţional.

Am văzut tabloul traumelor transgeneraţionale care ne-au deformat ca popor.

Au urmat şi alţi actori, actriţe, fiecare cu povestea lui. Cu introspecţia lui, căci n-au fost doar poveşti, ci confesiuni. Şi, încet-încet, senzaţia de durere s-a atenuat. Căci oamenii aceia care povesteau cum au evoluat ei, modelaţi de mediul în care au trăit, de ceea ce au văzut/trăit în casele lor, de părinţii abuzivi sau absenţi, sau iubitori – la cei mai norocoşi –, erau oameni care înţelegeau ce se întâmplă cu ei. Sau încercau să înţeleagă cine sunt, care le e calea, ce visează, ce-şi doresc.

Oameni dispuşi să-şi dea jos măştile sociale şi să se arate aşa cum sunt. Ceea ce e fabulos. Trăim sub presiunea falsei perfecţiuni create de televiziuni şi reţelele sociale. Toată lumea se străduieşte să convingă că are o viaţă perfectă. Oamenii pun fotografii cu relaţiile lor minunate, vacanţele lor de vis, toţi sunt nobili, frumoşi şi buni. Toată lumea e fericită. Nimeni nu povesteşte despre momentele când a fost laş, mic, meschin, speriat. Toată lumea-şi arată doar partea luminoasă a existenţei. Şi, prin comparaţie, te simţi defect, zdrobit: cum oare tuturor le iese fericirea, numai tu treci dintr-o relaţie eşuată în alta, ai atacuri de panică, anxietăţi, momente când derapezi de la reperele tale, simţi că ai eşuat în planul ăsta sau celălalt etc.? Cum de ceilalţi sunt strălucitori şi tu nu?

Actorii de pe scenă au venit cu o asumare necesară şi vindecătoare în plan social: şi-au expus rănile, au povestit cum au fost abuzaţi şi au devenit, unii dintre ei, la rândul lor, abuzatori, cum au înşelat – cei care au înşelat –, cum au fost loviţi şi au lovit la rândul lor, cum au fost laşi, speriaţi, singuri, trişti. Şi din asumarea lor venea o speranţă uriaşă. Căci numai când îţi asumi ceva poţi vindeca. Pe scenă s-au jucat pe ei înşişi oameni care-şi doreau, tot asumat, să fie mai buni. Oameni care iubeau oamenii. Oameni care înţelegeau de unde vin rănile lor, oameni care-şi doreau să schimbe ceea ce familia, mediul, trauma au deformat. Oameni care îşi doreau să facă locul ăsta, România, un spaţiu mai bun, un spaţiu al acceptării şi schimbării.

Sunt multe chei prin care poate fi înţeleasă piesa aceea. Mie mi se pare o invitaţie la speranţă. La introspecţie. La regăsirea valorilor care contează.

A fost interesantă dihotomia erou-antierou, unul din stâlpii pe care a fost construită piesa. Spun „interesantă” pentru că, cu excepţia unui singur actor (asumându-mi subiectivitatea percepţiei), toţi aveau la capitolul „eroi” nu persoane, ci valori, principii. Ceea ce este firesc, căci da, valorile, principiile sunt cele care trebuie să ne călăuzească. Oamenii, cu toţii, greşesc, nimeni nu are o viaţă complet fără umbre. Pe de altă parte, e trist ca nişte generaţii să nu poată identifica un erou. Un model care să întrupeze valorile respective.

De altfel, ultima actriţă venită pe scenă, Mara Bugarin, şi spunea că generaţia ei nu prea mai are eroi. Are însă multe antimodele – şi asta este distructiv. E greu să trăieşti într-o lume care abundă de antimodele precum fraţii Tate, dar fără eroi, e ca un basm în care există doar zmei, babe cloanţe, vrăjitoare, dar niciun Făt-Frumos. Devine înfricoşător şi trist, toţi avem nevoie să trăim în paradigma binelui care învinge. Trebuie să avem oameni care-l întrupează.

S-a vorbit mult despre abuz, despre anti-eroii dintre noi care taie aripi, precum şi despre anti-eroi în termen de anti-valori, s-a vorbit despre droguri, despre stereotipurile sociale care ne deconectează de noi, de corpurile şi sufletele noastre – stereotipuri gen: bărbatul trebuie să fie puternic, să nu se arate vulnerabil, femeia trebuie să fie slabă, fără niciun kilogram în plus – despre problemele care chinuie fiecare generaţie în parte. N-am de gând să intru în toate, spectacolul merită văzut fără să ştii de dinainte tot ce se întâmplă pe scenă.

Merită văzut pentru că dă speranţă.

Pentru că este o invitaţie la introspecţie şi responsabilizare. Din monologul fiecărui actor în parte vezi cum se propagă traumele transgeneraţional. Vezi cum ceea ce fac părinţii modelează caracterul şi viaţa copiilor lor. Confesiunile actorilor arată cât de important e ca părinţii să fie iubitori, prezenţi, responsabili, să comunice, să fie exemple bune. Vezi cât de devastatoare pot fi absenţa, invalidarea, certurile din familie, neiubirea, insuficienta empatie şi neînţelegerea lumii copilului tău.

După spectacolul ăsta te uiţi la oameni diferit. Trecem pe stradă şi, în general, pe lângă oameni fără să ne gândim ce se ascunde în spatele chipurilor lor. Îi vedem zâmbind, drăguţi sau nervoşi, incapabili să se conecteze emoţional sau, dimpotrivă, codependenţi. Îi vedem buni sau răi, îi judecăm sau, mai rău, nu dăm două gânduri la poveştile care i-au făcut cine sunt. La traumele pe care le au în spate, neiubirea, lipsa validării, fricile, frustrările, temerile lor.

"Am şters multe amintiri pentru că nu le puteam gestiona", spune actorul Valentin Mihalache.

"Nu am primit validarea normalităţii în familie", se confesează la rândul lui Dragoş Stoica.

Două replici în care se ascund universuri întregi de durere.

Spectacolul Lidiei Vidu este o experienţă după care simţi nevoia să fii mai bun cu cei din jur. Înţelegi că toţi, dar absolut toţi avem răni şi că toţi avem nevoie de bunătate. Asta ne va duce mai departe şi ne va salva.

Actorii, Mara Bugarin, Istvan Teglas, Voicu Aaniţei, Mara Căruţaşu, Dragoş Stoica, Alina Crăiţă, Valentin Mihalache, Mara Oglakci şi Olivia Stoica, au fost cu toţii excepţionali. Felicitări pentru curaj, asumare, onestitate.