Epoca amneziei

Principală apărare a lui Anthony Fauci în depoziţia sa legală din această lună a fost destul de simplă: a uitat. El a spus că nu-şi poate aminti de aproape 200 de ori şi încă de mai multe ori în alte versiuni de exprimare. El a spus că era atât de ocupat cu conducerea uriaşei sale agenţii, plus cu gestionarea vaccinurilor, încât nu ar fi putut să-şi amintească de un e-mail sau altul care îl implicau într-un sistem de cenzură. El primeşte mii de e-mailuri pe zi şi nu există niciun motiv să se creadă că vreunul dintre ele i-ar fi atras atenţia în mod special.

Totul este puţin neverosimil, deoarece l-am văzut la televizor de mai multe ori pe zi timp de aproape trei ani. A fost personajul cel mai activ de acolo. Fac televiziune şi interviuri de mai multe ori pe săptămână, dar încerc din răsputeri să le reduc şi să-i refuz pe mulţi pur şi simplu pentru că îmi epuizează cu adevărat energia şi mă distrage de la alte activităţi. Pe scurt, te consumă de tot. Noţiunea că el ar fi neglijat problemele din mesaje în favoarea ştiinţei serioase este o chestiune care în mod teribil de evident vizează credulitatea.

Deci, care ar fi scopul acestui răspuns? Da, el vrea să-şi salveze pielea. Nu există nicio îndoială în această privinţă. Dar mă gândesc că mai există şi un alt punct de vedere. Vrea să arate naţiunii şi întregii lumi cum să gândească referitor la tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii trei ani. Părerea lui este că toată lumea ar trebui să uite de asta.

Aţi observat cu siguranţă că acest lucru se întâmplă încă de la deschiderea care a urmat lockdown-urilor şi restul. Cu toţii ar trebui să uităm. Ar trebui să mergem mai departe. Am auzit deja de o mie de ori că nu am avut niciodată un lockdown. Se pare că nu prea există o memorie oficială a celor doi ani de închidere a şcolilor sau de închidere a bisericilor în zilele de sărbătoare.

Ni se spune să uităm de mandatele medicale care au îndepărtat milioane de oameni de la locurile lor de muncă. Ne-au murit rude şi nu am putut participa la înmormântările lor, dar se presupune că trebuie să uităm de toate acestea. Văd zilnic afirmaţii conform cărora cenzura nu a avut loc niciodată sau nu a fost chiar atât de gravă, aşa că ar trebui să tăcem deja.

Cum rămâne cu toţi politicienii care au încălcat ordinele de a sta acasă, au mers în vacanţe sau la coafor sau au fost fotografiaţi petrecând fără mască, chiar dacă le-au impus cu totul alte reguli celorlalţi? Hei, cu siguranţă s-au făcut greşeli, dar haideţi să nu facem prea mare caz de asta.

Într-adevăr, a fost uimitor pentru mine modul în care cele mai flagrante şi globale atacuri asupra libertăţii umane în numele sănătăţii publice au fost foarte repede golite din memorie de către presa majoră, despre care ştim acum că a fost răspunsul agenţiilor de sănătate publică înseşi în tot acest timp. Am rămas cu toţii şocaţi şi ne-am întrebat dacă noi am fost cei nebuni.

Până la urmă, acesta este scopul „Găurii de Memorie” a lui Orwell, inventarea unei istorii alternative a trecutului recent, care contrazice propriile noastre amintiri şi ne invită să credem că suntem nebuni, obsedaţi sau că ne gândim la lucruri care cu adevărat nu contează.

Iată de ce „Gaura de Memorie” (Memory Hole) a fost atât de importantă în cartea lui Orwell. Ea devine un mijloc prin care populaţia este controlată în gândirea sa şi, prin urmare, în capacitatea sa psihologică de a rezista la următoarea rundă de impuneri.

Iată de ce cultivarea unei memorii solide este atât de crucială pentru conservarea vieţii bune şi civilizate. Barbarii din jurul nostru ne invită în permanenţă să uităm, astfel încât să nu învăţăm lecţii şi să nu aplicăm lecţiile învăţate. În schimb, devenim table curate pe care clasa conducătoare să scrie zilnic, iar apoi este mai probabil să îi credem. Mai bine să nu învăţăm niciodată lecţiile. Dacă trebuie să învăţăm ceva, ar trebui să fie ceva de genul că este nevoie de mai mult control şi de mai mult consimţământ din partea noastră în viitor.

Mişcările care caută cu adevărat să prevină ororile trecutului trebuie să caute, de asemenea, să păstreze memoria. Acesta este motivul pentru care există muzee ale Holocaustului, de exemplu, pentru a ne ajuta să înţelegem experienţe care nu au fost ale noastre, dar din care încă putem învăţa. Într-adevăr, acesta este scopul învăţării în general, de a aduna înţelepciune de la oamenii şi din evenimentele precedente, tocmai pentru a fi mai bine pregătiţi să construim un viitor.

Oamenii care ne invită să uităm mai mult ca sigur că nu sunt buni de nimic. Nu este vorba doar de faptul că vor să înlocuiască o naraţiune reală cu una falsă. Ei vor ca istoria să o ia de la capăt în orice moment, astfel încât să fim mai uşor de manipulat în viitor.

Poate că acesta este motivul pentru care abilităţile de bază ale memoriei au fost atât de mult timp decuplate în educaţia timpurie a copiilor. Este o adevărată tragedie, deoarece tinerii au o capacitate remarcabilă de memorare. S-ar putea să le lipsească abilitatea de a gândi abstract sau de a procesa şiruri dificile de logică, dar au puterea mentală de a auzi şi de a repeta, motiv pentru care o educaţie clasică pune atât de mult accent pe acest lucru şi, probabil, de ce educaţia modernă consideră memorarea ca fiind o pierdere de timp.

Nevoia de a uita se manifestă în mod ciudat în zilele noastre. Atunci când sunt interzise conturile de pe youtube, Twitter sau Facebook, arhivele acestor conturi sunt, de asemenea, distruse, astfel încât nu mai putem accesa informaţii despre trecutul recent. Acest lucru este intenţionat, altfel interdicţia ar fi o simplă blocare a noului conţinut. Nu, scopul este de a şterge ceea ce ştim sau credem că ştim.

Aceasta este una dintre tragediile interdicţiei lui Trump pe Twitter, de exemplu. Am pierdut o înregistrare narativă pe parcursul anilor a unor puncte de date importante, ceea ce face ca şi scrierea istoriei vremurilor noastre să fie mai dificilă. Aşa că atunci când contul a revenit, la fel şi amintirile noastre şi atunci am putut parcurge şi verifica o versiune a evenimentelor care este mai aproape de realitate decât istoria falsă pe care ni se spunea să o acceptăm de sus.

Am trecut prin aproape trei ani în care elitele puternice au făcut tot ce au putut pentru a şterge istoria. Îmi amintesc fiorii pe care i-am simţit pe şira spinării atunci când marile organe de presă au început să pună declanşatoare de avertismente pe linkurile mai vechi de câteva luni. Mesajul clar era: acest lucru nu mai este valabil sau de încredere pentru că lucrurile s-au schimbat cu siguranţă. Acesta este, de asemenea, motivul pentru care Fauci a continuat să spună că ştiinţa s-a schimbat. A fost un îndemn să uităm toate afirmaţiile care contrazic declaraţiile sale cele mai recente.

În acest fel, am intrat într-o epocă a amneziei, cu o clasă conducătoare care vrea ca toată lumea să uite înţelepciunea trecutului şi chiar evenimentele din istoria recentă, să ierte, dar mai ales să uite şi să meargă mai departe ca nişte mici pioni cuminţi în jocul lor. Să facem doar ceea ce ni se spune şi să uităm de orice altceva.

Putem rezista cu toţii acestui mic joc. Putem accesa Archive.org şi, mai ales, putem consulta înţelepciunea veacurilor prin intermediul cărţilor, al poeziei şi al învăţăturilor religioase. Dacă civilizaţia va supravieţui asaltului, va fi pentru că vom alege să ne amintim şi să acţionăm în baza acestor amintiri, sfidând orice cerere de a uita.