Eichmann-Breivik, banalitate şi stupizenie

După 50 de ani de la procesul criminalului nazist, un alt proces ilustrează răutatea pură îmbrăcată în fraze goale şi pretenţioase. La 31 mai se împlineşte jumătate de secol de la execuţia unuia din principalii responsabili al Holocaustului, Adolf Eichmann. La proces, în loc de monstrul antisemit şi fanatic, vinovat de asasinarea şi deportarea a mii de evrei, s-a putut vedea un bătrânel umil şi gârbovit, un birocrat preocupat de eficienţa meseriei sale, chiar dacă aceasta consta în trimiterea unor oameni în camera de gazare, notează luni ziarul ABC.

Scriitoarea Hannah Arendt, care a urmărit procesul, şi-a ilustrat reflecţiile în cartea 'Eichmann la Ierusalim. Un studiu despre banalitatea răului'. Ea a rămas surprinsă de rudimentara capacitate intelectuală a criminalului nazist. În intervenţiile sale în faţa judecătorilor, Eichmann s-a limitat să declame fraze contrafăcute şi stereotipuri, dovedind o agilitate mentală nulă. În zilele noastre, se desfăşoară la Oslo un alt proces de interes internaţional, cel al lui Anders Breivik, asasinul declarat a 77 de persoane, ucise la 22 iulie în capitală şi în insula norvegiană Utoya.

Extremistul de dreapta a cerut achitarea pentru a fi acţionat în 'legitimă apărare', spunând că acţiunile sale au fost ghidate de 'interese nobile'. La proces, Breivik a salutat cu mâna întinsă şi pumnul strâns şi s-a declarat membru al unei reţele de militanţi naţionalişti, denumită Cavalerii Templieri, a cărei existenţă este ignorată de poliţia norvegiană.

Contradicţiile şi lipsa de logică ale primelor sale declaraţii au fost numeroase şi variate: de la afirmarea că a acţionat în numele unei cruciade împotriva 'descreştinizării' Europei, deşi nu se consideră 'foarte credincios', la faptul că planul său de a filma întregul masacrul a eşuat, din cauză că nu a putut să-şi cumpere un iPhone.

Cazurile lui Eichmann şi Breivik nu pot fi comparate, atât prin dimensiunea crimelor lor cât şi prin personalitatea şi motivaţiile lor, dar atrage atenţia faptul că ambele personaje sunt nule din punct de vedere intelectual şi atât de stupide încât pare greu de crezut că au fost capabile să provoace atâta durere.

În cazul criminalului norvegian, justiţia încearcă să determine starea mentală a acuzatului, având în vedere că el şi-a asumat responsabilitatea faptelor. Aparent, este greu să nu ajungi la concluzia că este vorba de o minte perturbată. În ce-l priveşte pe Eichmann, este de asemenea greu de crezut că nu a fost capabil să discearnă răutatea acţiunilor sale, sub scuza că a fost un simplu executant al ordinelor superiorilor săi, oricât de integrat ar fi fost într-un sistem totalitar.

Este de asemenea greu de înţeles cum Breivik poate avea adepţi care simpatizează cu ceea ce a făcut el, chiar dacă aceştia sunt puţini şi ca Eichmann să fi obţinut sprijin pentru căutarea unui refugiu, din partea guvernului german al lui Adenauer. Ar trebui poate să facem apel la una din concluziile lui Arendt în faţa dificultăţii de a înţelege oroarea Holocaustului şi care ar putea fi aplicată şi asasinatelor comise de Breivik: 'Cuvintele şi gândirea se simt neputincioase'.