"E ceva abisal în întunericul ăsta negru". Ce NU au înţeles nostalgicii după comunism
Profesorul Mihai Maci a opinat, în podcastul "Rezilienţa prin cultură" realizat de Cristian Pătrăşconiu, că din comunism, ca ideologie, nu este nimic de salvat. Comunismul a fost o paranteză a istoriei plină de represiune şi frică, ce a transformat societatea într-un mecanism controlat, unde statul avea monopolul forţei, iar oamenii erau disciplinaţi prin teroare.
În viziunea sa, orice tentativă de reabilitare sau nostalgie faţă de comunism este falsă, pentru că ideologia a justificat abuzuri, a subminat libertatea şi a servit doar interesele elitei de partid.
Redăm mai jos o parte din dezbatere.
Jurnalist: E ceva de salvat din comunism şi din ideea comunistă?
Mihai Maci: Nu aş spune că din comunism, ca atare, este ceva de salvat. Comunismul ca atare trebuie cunoscut bine şi, cum să vă spun eu, cine ia în mână "Cartea Neagră a Comunismului" trebuie să se înarmeze nu numai cu răbdare – pentru că, vedeţi, e voluminoasă – ci şi cu curaj şi cu un stomac tare, pentru că e ceva abisal în întunericul ăsta negru pe care îl spune. În schimb, cred că poate fi regândit un anumit tip de gândire de stânga, o anumită critică de stânga – stânga e mai bună la critică decât la soluţii întotdeauna – şi dreapta.
Jurnalist: A fost observat de pe alte poziţii, nu de pe poziţii comuniste. Comunismul, eu cred că şi-a dat toate examenele şi le-a picat fără excepţie.
Mihai Maci: Comunismul, cred că este o paranteză închisă a istoriei – ne dorim. Poate că trebuie fiecare dintre noi să punem mâna, să tragem storurile jos acolo. Dar cred că o anumită critică de stânga, de pildă, gândiţi-vă ce ar fi însemnat şi pentru noi, încă o dată, să avem câţiva intelectuali autentici de stânga care să facă o critică a tranziţiei. De pildă, în Polonia, unul dintre cei mai mari disidenţi din perioada comunistă, mă refer la Karol Modzelewski, a făcut o remarcabilă critică de genul acesta, care le-a permis oamenilor să înţeleagă ceva din ce se întâmpla cu şi în vieţile lor.
Pentru că, gândiţi-vă, noi vorbim în ziua de astăzi de nostalgici, de tot soiul de oameni de genul acesta, dar oamenii ăştia au fost impregnaţi de nişte imagini foarte clare: fabrica aia mare... Ei, cum să vă spun, vedeau fabrica la care se duceau să lucreze, în faţa căreia ei se întâlneau cu viitoarea lor soţie, sau cu mai ştiu eu cine. Habar nu aveau care era tot mecanismul de funcţionare din spate şi cât era el de deficitar.
Jurnalist: Dar ce spuneţi dv. nu e neapărat în favoarea ideii de a salva ceva din comunism, din ideea comunistă.
Mihai Maci: Ferească Dumnezeu! Deloc!
Jurnalist: Critica, o dată în plus, îngroapă ideea venită chiar din interiorul celor care s-au trezit din această credinţă.
Mihai Maci: Şi să nu uităm un lucru, că şi asta merită menţionat aici, că raportul dintre ceea ce noi numim stânga democratică în gândire şi comunism n-a fost niciodată bun, datorită faptului că, la vremea lui, Stalin numea stânga oficială ca democrat-fascistă. Deci, pentru comunişti, stânga autentică era echivalentă cu fascismul. N-avem niciun motiv să avem vreun regret pentru comunism. S-a dus şi e bine că s-a dus.
Jurnalist: Dar sunt unii care zic despre comunism că inima e în stânga, deci comunismul e de stânga, cum şi creştinismul, pentru că e despre inimă, e în zona aceasta. E manipulare, este instrumentalizare, cum să luăm aceasta?
Mihai Maci: Eu am senzaţia că, cel puţin în lumea estică, nu ştiu exact cum stau lucrurile în Cehia, care a fost întotdeauna partea cea mai dezvoltată a Estului european, dar în celelalte ţări ale Estului, comunismul a realizat cu forţa nişte lucruri care oricum s-ar fi întâmplat istoric. Şi aceste lucruri sunt urbanizarea, şcolarizarea şi industrializarea.
Pentru România, vă rog să vă gândiţi: în 1940, profesorul Virgil Madgearu publica monografia lui despre economia românească de la Marele Război încoace şi primul capitol din carte, dacă vă uitaţi la ea, este acela referitor la suprapopularea ruralului. Ce facem cu această suprapopulare? Pentru că oamenii nu-şi găsesc debuşee de muncă în agricultură, pământurile se fărâmiţează mereu. Gândiţi-vă că, de la Cuza până în 1945, noi avem în fiecare generaţie o răscoală şi o împroprietărire. Pământurile se fragmentează mereu şi, ca atare, problema rurală rămâne nerezolvată.
Şi soluţia lui Madgearu este simplă: urbanizarea. "Duceţi-i pe oameni la oraş, învăţaţi-i să lucreze în industrie, să trateze produsul agricol şi să putem vinde pe pieţele internaţionale produse procesate, care sunt scumpe, spre deosebire de materia primă, care e ieftină." Nimeni nu-l poate acuza pe Madgearu că era comunist. Cred că avea o vagă nuanţă de stânga, dar nu avea nicio legătură cu comunismul. Deci, atenţie, câteva dintre lucrurile pe care le face comunismul sunt lucruri necesare.
Jurnalist: Contraargumentul este că în alte ţări, care nu sunt comuniste, aceste lucruri necesare au fost făcute şi anume integral, mult mai bine decât în comunism. Acesta e contraargumentul de cadru larg, nu?
Mihai Maci: Insist pe acest lucru. Şi dacă n-ar fi existat comunismul, lucrurile astea oricum s-ar fi întâmplat. Atât doar, că pentru cei care le-au traversat în comunism rămâne marele moment al vieţii lor. Mă înţelegeţi? Oamenii ăştia au venit dintr-o lume mică, de la ţară, au ajuns în lumea oraşului, baby boomers, şi după război au avut aproximativ 20 de ani în 1960–65, adică când intră în câmpul muncii, cum se spunea pe vremea respectivă, şi au şansa de a prinde o relativă prosperitate, oricum incomparabilă cu ceea ce cunoscuseră ei în copilărie, practic până în 1981, până la şocul datoriei externe, la noi. Deci, ca atare, toată tinereţea lor este marcată de această perioadă, care, retrospectiv, li se părea a fi idilică, pentru că ei erau tineri, erau frumoşi, erau sănătoşi.
Şi poate ar mai trebui adăugat încă un lucru aici. Procesul ăsta, care la scara la care s-a petrecut – gândiţi-vă, vă rog, că între 1960 şi 1989, deci în mai puţin de 30 de ani, noi urbanizăm o treime din populaţia României – procesul ăsta se petrece aproape fără fricţiunile sociale care erau de aşteptat. De ce? Pentru că ne aflam într-o societate controlată. Pentru că acolo era mecanismul represiv şi pentru că, într-o societate controlată, statul este singurul care are monopolul forţei. Înţelegeţi?
Deci, pe de o parte, avem ideea că se fac blocuri, că se face nu ştiu ce şi se dă. Pe de altă parte, dacă încerci o rebeliune, eşti repede scos de acolo şi aruncat. Şi senzaţia este că am făcut în linişte această tranziţie. Evident că nu se vorbeşte de scandaluri publice.
Jurnalist: Însă reversul e că avem milioane de dosare de securitate. Mai avem chiar şi morţi, avem Gheorghe Ursu.
Mihai Maci: Sigur că da. Şi că tot acest proces s-a obţinut cu disciplinare prin frică. Nu uitaţi că, în 1964, din nou unul din paradoxurile istorice, în momentul în care ideea comunistă moare în Rusia, ca să zic aşa, sau începe să se stingă, la noi intră pe val conceptul industrializării. În momentul în care, cum să spun, lucrurile astea încep să se petreacă în lumea noastră, o întreagă generaţie trecuse prin represiunea anilor ’50 şi frica era acolo.
Argumentul care s-a dat în procesul Ursu recent, chestia asta cum că "vai, sub Ceauşescu represiunea nu a fost ceea ce a fost", nu avea nevoie să fie, pentru că el doar activa nişte stimuli pavlovieni şi frica era acolo. Şi, pe de altă parte, vă rog să vă gândiţi: în decembrie 1989, când a fost să folosească forţa, n-a ezitat o secundă. A fost la fel de terorist ca Dej, atâta doar că, cum să spun, mai şmecher, a ştiut pe ce butoane să apese ca să nu...
Jurnalist: Ce loc ocupă în inima dumneavoastră "Cartea Neagră a Comunismului"? Cum aţi dat peste ea? Când?
Mihai Maci: Prima ediţie românească apare în 1998, la scurt timp după apariţia cărţii, dar în perioada 1997 am fost în Franţa şi, ca atare, acolo am descoperit-o. Cum să vă spun? În vremea respectivă, bineînţeles, că un tânăr român care ajungea în Occident citea bună parte din lucrurile pe care nu le-ai putut citi în România, şi lucrurile pe care le-am citit aici m-au marcat. Şi, în egală măsură, m-au marcat foarte mult dezbaterile din jurul ei. Ştiţi că a mai fost publicată tot la Fayard o carte care conţine marea dezbatere care a avut loc în lumea franceză, în mod particular după apariţia "Cărţii Negre a Comunismului".
E oglinda întunecată în care trebuie să ne uităm, nu? Ca să respectăm, cum îi spune vorba aceea a filozofului american George Santayana: "Să nu ne repetăm trecutul niciodată".
