Doamna cu pantofi albaştri. Ce se întâmplă cu copilul la divorţ?

Avocata Mădălina Scutelnicu relatează, pe Facebook, cazul unui băieţel de 8 ani ajuns la Tribunal, unde judecătoarea îi va decide viitorul. Va putea să-l vadă mama lui, să-l ţină în braţe, să stabilească o relaţie cu el şi dacă da, în ce condiţii? Din fericire, în cazul relatat de Scutelnicu, judecătoarea se dovedeşte a fi Om şi se apleacă asupra copilului, interesându-se cu adevărat de el. Există însă multe situaţii în care copiii, deja traumatizaţi de despărţirea părinţilor, sunt simple dosare pe rol.

Redăm postarea care a strâns deja mii de like-uri.

"Clienta mea, mamă a unui băieţel de aproape 8 ani, îşi zăreşte copilul dosit de taică-său, într-un colţ al Judecătoriei. Nu l-a mai văzut pe R. de 1 an şi 6 luni.

Mama izbucneşte în plâns şi merge ţintă către puştiul ei, se apleacă până ajunge perfect egală cu înălţimea lui, şi-i şopteşte cu inimă: “R.! Vaaaai, ce mare ai crescut! O mai ştii pe mama? Dă-mi mânuţele, să ţi le pupe mama!”. Fostul soţ al femeii îşi bruschează fiul şi-l trage tare, mai aproape de el, urlând spre clienta mea să plece de unde a venit, că ei doi, băieţii, se descurcă singuri. Se ridică tonul, copilul începe să plângă, apare jandarmul, îi spun că nu-i niciun risc de scandal, dispare jandarmul.

Ora 8:55 ... Reuşesc, într-un final, să o liniştesc pe mama copilului, care s-a lăsat aproape fără viaţă în banca din sala de judecată, având sufletul sfâşiat şi privirea pierdută undeva, departe... tare departe.

Ora 9:00 ... Reuşesc şi eu, cu mare greutate, să-mi ţin în frâu lacrimile... aş fi plâns în hohote, dar nu-mi permiteam luxul ăsta ... aveam nevoie de concentrare maximă pentru audierea a 4 martori şi luarea interogatoriului tatălui copilului, probe de care eram conştientă că va depinde, de-acum încolo, legătura mamă - fiu. Nu-i uşor deloc să fii responsabil de aşa ceva, credeţi-mă!

Orele 9:05 – 10:45 ... Se audiază cei 4 martori, tatăl băiatului raspunde la cele 9 întrebări care am avut grijă să fie „capcana”.
Speţa e asta: în timp ce clienta mea era în străinătate, la muncă, soţul a obţinut şi divorţul, şi custodia exclusivă asupra copilului. Am văzut dosarul: proces făcut repede, cu hei-rup-ul, să dea bine la bilanţ.

Reîntoarsă în ţară, femeia a găsit totul ferecat. Uşa locuinţei. Inima fiului ei ţinută sub lacăt de către fostul soţ. Martorii noştri au arătat că, de nenumărate ori, mama a venit să-şi vadă copilul, i-a adus plase cu daruri, l-a sunat încontinuu, individul interzicându-i total fostei soţii orice formă de acces la minor. Aşa, de-a naibii! Martorii lui au spus lecţia dinainte învăţată: nu tatăl e cauza, ci copilul, domle, care nici nu vrea să audă de mamă.

Ora 10:46 ... Instanţa dispune audierea minorului. De-aici încolo, începe mesajul pe care vreau să-l transmit prin scriitura asta...
O doamnă judecător, în jur de 40 de ani, cere jandarmului să-i fie adus copilul în sală. Când îl vede pe puşti, magistratul coboară de pe podium, parcurge sala până aproape de uşă, se apropie de micuţ şi-i spune, făcând un gest larg cu mâna: „Vezi, R., am pantofi albaştri! Tu ai pantofiori albaştri? Uite, am şi pelerină! Dă-mi mânuţa şi hai cu mine, să-ţi arăt cât de maaare e castelul asta!”.

Copilul, cu ochii mari, negri, şi extrem de trişti, se uită când la doamna, când la taică-su, de care stătea lipit, până ce acesta îi dă ok-ul să meargă cu doamna.

Ora 11:20 ... Se deschide uşa de acces a instanţei, magistratul intră în sală, de mână cu copilul, îi spune să coboare atent de pe podium, să nu se lovească, şi-l trimite la mami sau la tati, unde vrea el. Băieţelul trece pe lângă mama sa, care hohotea de plâns în prima bancă, îşi trece uşor mânuţa peste piciorul ei drept, ca din întâmplare, după care fuge către tata şi-i căuta acestuia privirea, să nu cumva să-l fi supărat că s-a dezlipit de lângă el. Se dispune, din nou, evacuarea minorului din sală.

Ora 11:25 ... Instanţa ne citeşte, pe scurt, ce a declarat copilul în cursul audierii şi ne dă să lecturăm, mie şi avocatului părţii adverse, cele câteva cuvinte scrise pe o foaie de către băieţel: „Mama...tata zice să scăpăm de tine. R.”...

Se închide cercetarea judecătorească, ni se dă cuvântul final, pe fondul cauzei. Eu mă lupt pentru ca mama să obţină dreptul de a-şi vedea copilul, de a-l lua la ea în weekenduri şi în vacanţe. Ceilalţi se luptă ca mama să nu-şi poată vedea fiul decât în prezenţa tatălui său, şi doar în locuinţa acestuia. Un fel de arest la domiciliu, ce mai!

Ora 11:40 ... Magistratul închide dosarul, cade pe gânduri preţ de câteva secunde şi spune: „Instanţa suspendă şedinţa 15 minute!”.

Şi ... doamna judecător cu pantofi albaştri coboară de pe podium, traversează sala, iese pe uşa destinată oamenilor obişnuiţi, şi, ajunsă în hol, întinde mâna stânga către clienta mea, iar cea dreapta către copil. Uite aşa, toţi 3, ca într-o poveste din cea mai frumoasă carte, intră în camera destinată Arhivei şi nu mai ies de acolo decât după un sfert de ceas. Ce camere mirifice sunt în castelul asta – îmi zic în gând.

De-acum, nu mai aveam nevoie de niciun pic de concentrare, aşa că mi-am permis să plâng în hohote, fără să-mi pese că oamenii cu robă nu trebuie să lăcrimeze din cauza problemelor clienţilor... şi, în niciun caz, nu plâng niciodată în faţa acestora... dă-le-ncolo de reguli!
M-am prăvălit pe un scaun de la prima terasă, colţ cu Judecătoria, şi-am aşteptat-o pe femeia pentru care m-am luptat azi, ca o leoaică. Am bătut recordul la nicotină pe secundă, până a venit. Clienta mea a apărut radiind de fericire, pentru că avusese şansa să-şi ţină copilul în braţe, după 1 ani jumate... fix optsprezece luni.

Ce dialog au avut mama şi copilul, sub ochii doamnei judecător cu pantofi albaştri? „Te iubesc, mami! Am nevoie de ochelari noi, că tati nu mi-a cumpărat, şi ăştia sunt rupţi! Să vii la mine! Să mă iei la tine, mami! Te iubesc, mami!”.

Când a scăpat de sub influenţa total iraţională a tatălui, copilul s-a cuibărit în braţele mamei sale, ca şi cum nu ar fi fost despărţiţi nici măcar o secundă. Asta a vrut să verifice magistratul, pentru a fi sigur că va da o soluţie corectă, că-şi va pune semnătura pe o hotărâre corectă, că va putea dormi împăcat, că a decis corect şi nu s-a jucat de-a justiţia, cu vieţile oamenilor. Doamne, ce fiinţe nemaiîntâlnite or fi în castelul asta?!

- „Vreţi o bomboană, doamna avocat?”
- „Aaaa....”
- „Doamna judecător i-a dat lui R. un pumn de bomboane, iar înainte să plec, copilul mi-a dat şi mie câteva... ”
- „Şi... a văzut doamna judecător gestul asta?”
- „Daaa, păi, cum să nu? Staţi să va arăt, că ne-a făcut şi poză, mie şi lui R.”
- „Cine? Doamna judecător?”
- „Daaa. Păi, am scos telefonul şi i-am zis lui R. să zâmbească, să-i fac o poză. Şi, imediat, doamna ne-a spus să trecem unul lângă altul, să ne facă una la amândoi. Uitaţi poza! Doamne, am poză cu R., nu-mi vine să cred!”
- „Eu, gată, sunt praf! Nici mie nu-mi vine să cred!”
- „Daaa. Şi, ştiţi, eu mi-am cerut scuze faţă de doamna, că stătea după noi... aveam atâtea de vorbit cu R., după un 1 an jumate... da` doamna a zis că pentru ea nu e nicio grabă... Nu vreţi o bombonică de la R., doamna avocat?”.
N-am trăit aşa ceva în 10 ani de avocatură. Am văzut magistraţi pentru care audierea minorului însemna următorul dialog, purtat fix în faţa uşii sălii de judecată, aşa, din voleu, cum ar veni: - „Câţi ani ai, cu cine vrei să stai, cu mama sau cu tata? Bine, pa!”.
Doamna cu pantofi albaştri a alocat 3 ore cauzei noastre, fiind conştientă că lucrează cu destinele oamenilor, cu sufletele lor, iar nu cu chei de 14.

Domnilor magistraţi, permiteţi-mi o sugestie: cumpăraţi-va pantofi albaştri, poate în asta stă magia! Nu există nici castel, şi nici pelerina, fără un strop de magie, nu-i aşa?", scrie avocata.