Dispreţul faţă de educaţie înseamnă dispreţ faţă de viitor
„Azi nu voi merge la şcoală”, mi-am spus în acea dimineaţă de sfârşit de mai, ferm hotărât să îmi continui obiceiul de a nu mai frecventa orele de clasă primară. Nu era prima oară când procedam în felul acesta şi în mare măsură mă apropiasem de pragul periculos al abandonului şcolar din cauza absenţelor nemotivate acumulate pe tot parcursul ultimului an de învăţământ. Eram în clasa a treia, dar nu avem dorinţa de a mai absolvi vreodată etapele puse înaintea mea de un sistem educaţional care nu mă motiva în nici un fel să merg mai departe.
Şi nu era vorba de lipsă de interes din partea mea. Dimpotrivă, întotdeauna am fost atras de cunoaşterea lucrurilor de valoare şi de împărtăşirea cunoştinţelor dobândite prin experienţă şi învăţare. Îmi plăcea foarte mult istoria, fiindcă reuşeam să retrăiesc etape impresionante din istoria umanităţii şi îmi oferea şansa de a intui principii de valoare din derularea diferitelor evenimente marcante consemnate de-a lungul veacurilor. De asemenea, matematica mi se părea interesantă prin formalismul abstract ce îţi permitea să exprimi exact realitatea imediată în modele ce ulterior se constituiau ca un fundament pentru alte discipline „exacte” în genul fizicii sau chimiei.
Dar atmosfera din sălile de clasă, maniera brutală şi lipsită de simpatie manifestată de către multe cadre didactice, grosolănia şi violenţa dintre elevi, găştile de cartier care te urmăreau când ieşeai de la şcoală pentru a-ţi cere bani sau pentru a te bate pur si simplu de plăcere, erau tot atâţia factori care mă îndepărtau progresiv, dar sigur, de porţile unităţii de învăţământ. Şi nu în ultimul rând, ideologizarea excesivă a procesului educaţional şi obligativitatea participării la activităţi de „slăvire a iubitului conducător” îmi induceau un sentiment de respingere şi de dispreţ profund faţă de materiile de învăţământ. Oricum, perspectiva de a accede prin învăţătură nu era deloc clară, fiindcă posturile şi privilegiile erau acordate pe criterii de relaţii, fiind condiţionate de subordonarea obedientă faţă de un sistem corupt şi lipsit de umanitate.
Acesta era mediul şcolar în care am crescut şi am fost educat, opţiunea de abandon fiind în cele din urmă depăşită doar de raţiunea pragmatică a evitării variantei mult mai dure a excluderii din cauza lipsei diplomei de absolvire a etapelor obligatorii de pregătire educaţională. Însă în mod fundamental am ştiut un singur lucru şi anume că şcoala nu avea nimic de-a face cu pregătirea reală pentru viaţă, iar rezultatele obţinute contau prea puţin pentru încadrarea ulterioară în societatea „multilateral dezvoltată”.
De aceea, m-am bucurat foarte mult când „noua orânduire” a apus în decembrie 1989, fără să mă gândesc în vreun fel că multe dintre problemele cu care mă confruntasem aveau să se repete mai mult sau mai puţin similar. Astfel, într-o anumită ocazie am putut să mă adresez mai multor tineri cu prilejul unei tabere organizate într-o regiune pitorească din judeţul Hunedoara. În acel timp lucram într-o unitate de cercetare în care avusesem şansa de a fi angajat în urma unui concurs foarte dur, imediat după absolvirea facultăţii.
Era un timp în care credeam într-o manieră pe care acum o consider naivă, că România va renaşte graţie energiilor descătuşate ale naţiunii şi mai ales ale tinerei generaţii. Idealismul meu plin de speranţă ignora tarele educaţionale ale generaţiilor crescute în perioada comunistă, când în mod deliberat dispreţul pentru o educaţie autentică a fost injectat mai mult sau mai puţin subtil chiar prin sistemul şcolar pe care dorisem sa îl abandonez atunci când eram mic.
În timp ce vorbeam acelor tineri despre şansa de a se fi născut într-o perioadă de libertate, despre perspectivele ce se deschideau înaintea lor şi despre încrederea pe care o aveam în potenţialul pe care îl aveau, atenţia mi-a fost atrasă de un fel de murmur pe care l-am auzit la începutul şi la sfârşitul prezentării mele. După ce am încheiat, am întrebat pe unul dintre prietenii mei, despre ce vorbeau acei copii şi adolescenţi atunci când am fost prezentat şi ce au spus ulterior.
Ceea ce mi-a mărturisit acel prieten m-a determinat să rămân înmărmurit. Astfel, mi-a spus că imediat după ce am fost prezentat, mai bine zis de îndată ce s-a făcut cunoscută profesia mea de cercetător, s-a auzit un murmur în genul „Ce este asta? Cercetarea înseamnă cultură şi noi nu vrem cultură, pe noi nu ne interesează aşa ceva!”. Practic, fusesem perceput ca un intrus, ca o persoană care nu merita atenţie şi nici interes pentru ceea ce spuneam. Ei bine, aceşti tineri nu doreau decât să se distreze, să râdă şi să se joace, având un dispreţ profund faţă de tot ceea ce se putea eticheta sub titlul „educaţie” sau „cultură”.
Acest lucru m-a determinat să îmi aduc aminte de colegii mei din diferitele unităţi de învăţământ, care în mare majoritate considerau a fi lipsite de interes disciplinele cu care luau contact, aşteptând cu dor „marea eliberare” de sub obligativitatea de a studia şi de a învăţa. Nu întâmplător, mi-a fost aproape imposibil să am prieteni cu care să discut chestiunile „serioase” ale vieţii, tocmai fiindcă eram taxat ca un „tocilar” sau ca un „geniu pustiu”, care obişnuia să citească mult în loc să piardă timpul jucându-se în jurul blocului sau intrând în fel de fel de aventuri amoroase mai târziu.
Într-o altă ocazie am putut discuta cu mai mulţi părinţi, care îmi spuneau că nu mai reuşesc să ofere o motivaţie clară copiilor pentru a continua să înveţe, fiindcă oricum acest lucru nu avea să le folosească prea mult în viaţă. Dorinţa de distracţie şi cea de a face bani erau singurele care îi mai motivau, dar în mod inerent îi îndepărtau de studiu şi de aprofundarea cunoştinţelor furnizate prin sistemul educaţional.
Simpla, dar nemăsurata dorinţă de câştig, indiferent de mijloace, se află în spatele sistemului speculativ care a ademenit masele largi printr-o îndatorare excesivă. Lipsa de educaţie şi de bun simţ a completat dezastruos acest scenariu prin faptul că nimeni nu s-a gândit cât de periculoasă este îndatorarea pe termen lung
Şi atunci mi-am dat seama de al treilea „vector” al dezinteresului pentru educaţie rezultat în urma expunerii necontrolate la mijloace de informare în genul televizorului şi al calculatorului, la emisiuni mondene de proastă calitate, ce promovează „subcultura” prostului gust, bădărăniei şi etalării grosolane a averilor strânse în mod necinstit sau prin ignorarea valorilor morale fundamentale. Prin intermediul unor astfel de programe, tinerii ajung să înţeleagă faptul că tot ce se învaţă este lipsit de sens, fiindcă în final succesul în viaţă este asigurat prin alte mijloace şi nu prin învăţare, cultură şi un efort susţinut de o educaţie continuă.
Într-o societate orientată spre câştig prin orice mijloace, educaţia şi cultura pot deveni obstacole majore, fiindcă ele te determină moral să nu accepţi orice fel de condiţii care îţi sunt impuse. Şi tocmai datorită tarelor educaţionale, atât elitele societăţii, cât şi masele, ajung într-un cerc vicios al dispreţului pentru valoare, care mai devreme sau mai târziu conduce la decădere şi prăbuşire, aceasta fiind cauza majoră a problemelor de natură economică ale lumii contemporane.
Simpla, dar nemăsurata dorinţă de câştig, indiferent de mijloace, se află în spatele sistemului speculativ care a ademenit masele largi printr-o îndatorare excesivă. Lipsa de educaţie şi de bun simţ a completat dezastruos acest scenariu prin faptul că nimeni nu s-a gândit cât de periculoasă este îndatorarea pe termen lung, deşi în istoria recentă au existat astfel de experimente nefericite, iar o cunoaştere temeinică ar fi condus la împiedicarea repetării lor.
În zadar se mută banii dintr-o parte în alta a lumii, iar fonduri de „salvare” a naţiunilor îndatorate excesiv sunt injectate în economii mai mult sau mai puţin falite, fiindcă lipsa de educaţie şi-a arătat roadele printr-un consumism iresponsabil, care a alterat rezervele viitoare pentru cel puţin o generaţie de acum înainte. Dacă ar fi existat un adevărat respect pentru educaţie, atât elitele, cât şi masele, ar fi putut face faţă cu succes tentaţiei de a consuma astăzi banul ce va fi câştigat mâine, iar societatea ar fi cunoscut o dezvoltare durabilă conducând la un real progres.
Dispreţul pentru o autentică educaţie se află la originea relelor cu care ne confruntăm, iar roadele nefericite le culegem în fiecare clipă, rezultatul fiind amar şi dureros. Iar din nefericire, în loc să se investească în sistemul educaţional pentru pregătirea tot mai profesionistă a tinerei generaţii, se caută dimpotrivă sacrificarea lui din raţiuni de costuri financiare ce nu mai pot fi susţinute în condiţiile deturnării investiţiilor către alte destinaţii mai mult sau mai puţin „exotice”.
Iar înainte de a încheia aceste rânduri, gândul mă poartă către generaţiile de tineri talentaţi ce se află în momentul de faţă pe băncile şcolii, viitorii adulţi care ar putea să aducă progres şi ieşirea din criză pentru societatea şi lumea în care trăim. Nu vreau să cred că aceşti tineri vor îngroşa rândurile şomerilor din ţară sau al românilor plecaţi la munca de jos din străinătate, în timp ce România se afundă iremediabil în datorii tot mai mari, iar contracţia economică distruge iremediabil orice şansă de redresare pentru următorii zeci de ani.
Mai mult decât oricând, în acest timp de criză, investiţia în educaţie reprezintă una dintre metodele cele mai eficiente de ieşire din situaţia generată de lipsa de pregătire a societăţii, ce a făcut-o vulnerabilă în faţa speculei financiare şi a tentaţiei de câştig iresponsabil, ignorându-se legile stricte ce guvernează economia şi lumea naturală în care trăim. Şi tocmai de aceea, printr-o educaţie adecvată se va putea realiza saltul de conştiinţă care va transforma criza prezentă într-o oportunitate neaşteptată de trecere la un nou nivel de dezvoltare a umanităţii.
