”Dintr-o perspectivă etnologică, satul românesc, aşa cum arată acum, încă mai poate fi studiat”

Interviu cu dl Cornel Bălosu, şeful Secţiei Etnografie a Muzeului Olteniei

-Bucuroşi de oaspeţi?

-Bucuroşi. Cam cald la noi, la Craiova, după cum vedeţi. Vara aceasta, la noi a fost un fel de ”pol al căldurii”, ceea ce nu e în regulă.

-Cum rezolvau înainte sătenii problemele iscate de secete?

-Eu vă spun unde s-a greşit. Au tăiat toate pădurile şi toate lizierele plantate în secolul XIX. Şi-acum, asta au: deşert. Şi în trecut, zona de Sud a Olteniei, în special Doljul, dar şi o parte din Olt şi din Mehedinţi, se numea ”Sahara Olteniei”. De aceea, în vremea domniei lui Cuza au început împăduririle, continuând pe timpul lui Carol I, apoi în perioada interbelică şi chiar după aceea.

-Când au început să taie pădurile?

-Imediat după Revoluţie, oamenii au început să taie, şi acum au deja probleme. E vorba că le intră nisipul în casă. Pe Dunăre sunt turbulenţe mai mari, vânturi, ploi. Acolo încă nu au reuşit să taie toate zăvoaiele. Dar au început să taie şi pe-acolo, din cauză că au nevoie să facă chibrituri. Le taie, motivând faptul că se vor replanta. Plantezi, dar după aceea trebuie să ai şi grijă de ele, să le uzi.

-Vă propun să vorbim despre muzeu. De când e în Casa Băniei?

-Clădirea datează de foarte multă vreme. Din secolul al XV-lea există sala din stânga a subsolului; apoi acea structură a fost reconstruită de Constantin Brâncoveanu. În Casa Băniei au funcţionat mai multe instituţii; după 1890, aici a fost sediul Liceului ”Fraţii Buzeşti”, apoi Tribunalul, sediul Seminarului. Are o istorie foarte interesantă. În perioada când s-a constituit Muzeul - mă refer la constituirea primei expoziţii muzeale - clădirea aparţinea Mitropoliei Olteniei, până când, prin decret prezidenţial, în 1966, a fost atribuită Secţiei de Etnografie a Muzeului Olteniei. Altminteri, şi această construcţie reprezintă un complex cultural pentru Craiova, lângă ea fiind biserica mitropolitană.

-Frumuseţile pe care le adăposteşte acum Casa Băniei mai sunt vii? Se mai îmbracă aşa oamenii de la ţară?

-Pe noi ne interesează în primul rând coerenţa discursului; tocmai acesta e rolul nostru, de a aminti ce era natural cu adevărat şi ceea ce era cu adevărat funcţional, ceea ce trimitea la o anume spiritualitate, căci viaţa e formată şi trimite în primul rând la ideea de a înţelege lumea în care trăieşti. Iar aici sunt fragmente de viaţă. Eu zic că sunt foarte coerente. Cele două expoziţii – ”Facerea Lumii”, la subsol, şi ”Ritmurile Vieţii”, intitulate aşa nu fără o gândire prealabilă – deci cele două discursuri tocmai asta vor să spună, că a existat un mod de viaţă tradiţional, că acest mod de viaţă a corespuns odată spaţiului geografic, că a răspuns şi că a motivat tipul de economie tradiţională şi tipul de spiritualitate. Sunt câteva componente care, de fapt, creionează şi reifică viaţa omului tradiţional, olteanul adică, şi olteanul este aşa cum îl vedeţi dumneavoastră aici, fie că vă place, fie că nu vă place.

-Se mai poartă costumele populare? Se mai lucrează obiecte de felul celor de aici?

-Ele sunt modele, datând cam de la începutul secolului XX. Covoarele sunt mai vechi. Se mai lucrează într-o tipologie cu trimitere artizanală. Covoare olteneşti, în sensul ţărănesc, se mai lucrează şi acum, pentru că mai există nostalgie, dar nu în casă, ci în întreprinderi. Acum, nu trebuie să plângem pe umerii tradiţiei, pentru că, oricum, tradiţia e şi trădătoare, căci provine din verbul latinesc trado, -ere, care, prin extensie, a ajuns să însemne şi a trăda. Asta vroiam să vă sugerez, că niciodată nu trebuie să ne bazăm pe nişte structuri culturale imuabile, pentru că nu există în cultură, şi în structurile sociale şi chiar în cele politice, după cum vedem, nu există imuabilităţi şi nu există lucruri indelebile. Păi, şi în Franţa, dvs. credeţi că mai seamănă satul ce cel de acum 400 de ani? Sau în Germania? Odată transformându-se societatea din ţărănească, agricolă, într-una economică, se schimbă şi principiile culturale. Noi trăim încă într-un fel de tradiţionalitate, dar în tranziţie. Şi atunci, nu mai căutaţi elemente, sau, dacă le căutaţi, căutaţi-le la un specialist! Trebuie să vedeţi anumite nuclee simbolice, care încă mai caracterizează satul oltenesc. Nu o să vedeţi în Oltenia, nici măcar la sărbători, îmbrăcându-se costumul tradiţional, care, după cum vedeţi, este într-o diversitate uriaşă. Deci, dacă ar fi să exprimăm cultura tradiţională oltenească, am putea s-o facem prin ceramică, tot aşa, de o diversitate foarte mare, prin scoarţe, covoare şi chilimuri şi prin costumul popular.

-Dar şi ceramica dispare. Am aflat că la Oboga mai lucrează doar o familie.

-La Oboga, după moartea lui Grigore Ciugulescu, mai sunt câţiva meşteri, inclusiv fiul lui; mai sunt şi la Româna. Aceasta-i problema. Asta încercam să vă sugerez şi eu, că, în general, cultura şi socialul sunt în directă funcţionalitate şi dependenţă, dacă vreţi, în complementaritate cu factorul economic. Oamenii aceştia trăiesc din ceea ce fac. În momentul în care nu mai vând, în marasmul ăsta economic, apar problemele. Ei nu au reuşit să se modernizeze, să-şi cumpere cuptoare, şi intră în competiţie neloială cu cei care au avut bani şi şi-au cumpărat cuptoare electrice. Mai rezistă acum câteva ateliere, mai sunt oameni întreprinzători, mă gândesc la meşteşugarii care, fără să câştige mare lucru, lucrează de dragul tradiţiei şi a identităţii. Politic vorbind, ne batem în piept pe ideea de popor, de tradiţie, de frumuseţe, dar, până la urmă, nu se face nimic, pentru că meşterii populari sunt impozitaţi precum tarabagiii, adică la fel cu cei care vând papuci de plastic. Mai sunt instituţii, şi sunt meşteri populari care or să vă spună că muzeele i-au stimulat, după anii ’60, prin apariţia acestor târguri de specialitate, prin care ei au fost scoşi la rampă şi şi-au arătat propria lor identitate şi identitatea unei comunităţi, a unui spaţiu. Şi acum însă constat, nu cu plăcere, că oamenii nu mai cumpără, pentru că nici bani nu sunt, şi, la un moment dat, piaţa se saturează, iar meşterii caută soluţii. Unii, care au acces la informaţii, pe internet în special, trăiesc din comenzi, fie din străinătate, fie din ţară.

-Am văzut, la Horezu, că meşterii fac pitici de grădină!

-Nu, aceia nu sunt făcuţi de ei, sunt cumpăraţi de ei, pentru că nu ştiu să-i facă.

-Atunci, de ce-i cumpără?

-Păi, au devenit comercianţi. După Revoluţie, tot românul a vrut să devină comerciant.

-Chiar nu ştiu să facă pitici?

-Ba da, dar probabil că nu-i iubesc, pentru că sunt kitsch-uri. Şi ei au virat-o. La Horezu, au început să facă vase greceşti, pentru că s-au plimbat prin Grecia, şi vor să le vândă. Şi la Oboga, spre exemplu, au renunţat la formele vaselor lor, care erau superbe. Au fost şi alte centre, la Şişeşti, cu ceramică arhaică, şi multe altele. Datoria mea, ca muzeograf, este următoarea: să înregistrez şi să transmit informaţia cu privire la asemenea obiecte. Totodată, aţi văzut, am făcut ateliere aici, tocmai pentru a concretiza acest discurs şi acest mesaj tradiţional copiilor; da, şi sunt convins că acel copil care vine şi face o oală, cu siguranţă că memoria lui sentimentală îl va provoca şi peste câţiva ani va reveni aici. E o transmitere, de fapt şi noi ne-am propus de la bun început să facem din muzeu un spaţiu viu, Museum Vivum, după o definiţie modernă, în care totul să fie la vedere, totul să fie vizitat şi care să aibă cu publicul o relaţie foarte strânsă.

-E vizitat Muzeul?

-Este şi nu este, în acelaşi timp. Oricum, ne bucurăm de faptul că avem relaţii serioase cu şcolile, dar nu vrem să-i oblige pe elevi să vină. Avem proiecte foarte multe, şi aici va trebui să mai lucrăm, direct cu inspectoratele şcolare şi direct cu şcolile. Trebuie să colaborăm, de asemenea, mai bine şi cu instituţiile de turism.

-Ţărani vin?

-Vin, dar mai puţini. Dar care ţărani, până la urmă?

-Deci, nu mai există ţărani?

-Mai există martiri, câţiva dintre ei. Îmi pare rău că spun asta, pentru că sunt fiu de ţărani, părinţii şi unchii mei au fost ţărani din tată-n fiu. Mai există ţărani, dar mai puţini. Dintr-o perspectivă etnolologică, satul românesc, aşa cum arată acum, încă mai poate fi studiat, şi acesta este un lucru foarte bun, că încă mai poate fi studiat; pentru că, aşa cum vă spuneam, mai există nişte nuclee simbolice, pentru ca această cultură tradiţională se bazează pe simboluri pe care le transmite, şi pe modele, modelul fiind, la rândul lui, un summum de simboluri. Să sperăm că va fi bine până la urmă. Eu m-aş bucura ca satul românesc să renască economic, şi atunci, cu siguranţă, ne vom trezi şi vom păstra tot ceea ce ţine de această tradiţionalitate, începând de la scoarţe, covoare etc. Din păcate, noi, oltenii, suntem cam grăbiţi. Sunt oameni care au aruncat piesele vechi, pentru că nu le-au mai trebuit şi nu şi-au dat seama ce reprezintă. E ceva care ţine de felul în care suntem noi, fie că ne place, fie că nu. Dar aşa suntem noi.

-Dar despre olteni se spunea că sunt cei mai buni negustori dintre români.

-Păi, asta credeau şi ei despre ei. E o idee aproape fixă a oltenilor, că sunt cei mai buni şi cei mai tari. Dar despre chestia aceasta va trebui să mai discutăm, poate data viitoare, când mai veniţi la noi.