Descifrarea artei: David

Acesta este primul material dintr-o serie de articole intitulate „Descifrarea artei”. În această serie voi explora lucrările de artă măiestrite de-a lungul secolelor, căutând ceea ce le face extraordinare, de la elementele evidente până la cele ascunse. Cu ce ar fi cel mai potrivit să începem, dacă nu statuia David a lui Michelangelo, un simbol vestic de o măreţie indubitabilă?

Sculptată manual din marmură, statuia înaltă de 6 metri a ieşit în mod evident din mâinile unui maestru: formele idealizate sunt caracterizate de o profundă îmbinare dintre eleganţă şi forţă. Capodopera radiază o aură eternă, o calitate ce transcende timpul, pe care poate numai Raphael a reuşit să o incorporeze la un nivel similar în tablourile sale.

Compoziţia nu poate fi mai simplă, cu toate acestea: un nud de bărbat în poziţie contrapost, având capul întors în lateral, singurul său sprijin fiind o praştie atârnându-i pe spăte, ascuns luminii în cea mai mare parte. Totuşi, această simplitate nu i-a împiedicat creatorii să îşi exprime mulţumirea şi emoţia.

Creatori? Chiar aşa. Statuia fusese iniţial comandată sculptorului Agostino di Duccio cu mai mulţi ani înainte de naşterea lui Michelangelo. Din motive neştiute, Agostino a încetat să mai lucreze la proiect când ajunsese deja la jumătate, modelând grosier picioarele, labele picioarelor, trunchiul şi o parte din îmbrăcăminte.

Cu zece ani mai târziu, Antonio Rossellino a lucrat puţin la statuia lui David, după care, blocul de marmură a fost lăsat la voia întâmplării pentru alţi 2 de ani, până ce tânărul Michelangelo, in vârstă de 26 de ani, i-a convins pe cei care au comandat opera că el era omul potrivit pentru a o finaliza. A lucrat la ea mai mult de doi ani, uneori şi nopţile, bazându-se pentru lumină pe o lumânare mare, legată de pălăria sa.

Povestea lui David

Pentru a repeta povestea biblică a lui David, tânărul păstor îl înfrânge pe Goliat, pe uriaşul războinic filistean, cu o piatră aruncată cu praştia, îl decapitează şi, mai târziu devine legendarul rege al evreilor.

Era un fapt obişnuit ca, spre sfârşitul secolului al XV-lea, David să fie portretizat ţinând în mână capul lui Goliat cel ucis, însă aici a fost folosită o abordare mai abilă pentru a exprima o temă: un David singuratic privind în depărtări, cu fruntea arcuită, cântărind forţa oponentului cu câteva clipe înainte de începerea luptei.

Expresia sa tensionată contrastează puternic cu postura relaxată. Este în alertă şi, totuşi, relaxat; neînfricat, însă nu infatuat. Pupilele sale au formă de inimă. Tot ceea ce vede este ţinta inimii sale, postura glorioasă anticipându-i deja victoria.

„Imperfecţiunile” statuii

Există câteva imperfecţiuni anatomice ale statuii, care au lăsat perplecşi spectatorii de-a lungul epocilor.

Aceste „defecte” sunt dificil de explicat doar prin etichetarea lor drept greşeli, dat fiind faptul că Michelangelo cunoştea la perfecţiune anatomia corpului uman.

Capul relativ mare al lui David, precum şi trunchiul supradimensionat se presupune că au fost o alegere deliberată, menită să compenseze reducerea dimensiunilor de ansamblu din considerente de perspectivă. Statuia a fost iniţial menită să fie amplasată la înălţime, de-a lungul liniei acoperişului Catedralei din Florenţa.

Aceasta este o teorie care are într-adevăr sens: subiectul perspectivei nu mai avea secrete de ascuns în faţa artiştilor italieni la vremea respectivă. Însă asta nu explică mărimea neobişnuită a mâinii drepte.

Am putea presupune că mărimea mâinii trebuia să servească rolul de distragere a atenţiei, însă este improbabil, din moment ce conturarea exagerată a gurguielor este deja suficientă pentru a realiza un echilibru cu nuditatea pelviană. Atunci, de ce această „greşeală” ?

Michelangelo a realizat importanţa creării imaginii băiatului păstor ca având capacitatea de a doborî un uriaş, şi nu într-un singur context. Alături de motivaţia pur religioasă, tema victoriei omului supus a jucat în mod cert un rol din perspectiva comenzii.

La vremea aceea, Florenţa era un oraş-stat independent, ameninţat de rivali redutabili. Aşadar, nu s-ar fi cuvenit ca David să fie numai un tânăr chipeş, posedând numai frumuseţe şi eleganţă. Era imperios necesar ca acesta să semene cu un voinic impunător. Şi chiar asta este.

Michelangelo a reuşit să exprime povestea biblică cu dibăcie şi eficienţă. Aceasta nu este statuia unui supus. Reprezintă un semn de avertizare plin de o glorie care îţi taie respiraţia: „Indiferent cât de mare bătăuş eşti, vei plăti scump dacă te pui contra oamenilor Domnului.”

De la baza statuii, cu mâna aceea enormă sprijinindu-se deasupra capului, asemenea unei arme de grele, orice dorinţă de sfadă s-ar risipi într-o clipă.

Nu vom putea spune niciodată în ce măsură a ajutat măreţia statuii la menţinerea păcii, sau la evitarea invaziilor străine, însă este neîndoielnic faptul că simpla măiestrie artistică a operei a inspirat şi uimit străinii, impunându-le respectul mai mult decât ar fi putut să o realizeze un mesaj de ameninţare.

Artiştii renascentişti ştiau câte ceva despre folosirea forţei şi frumuseţii în arta lor.

Wim Van Aalst are Master în publicitate şi design grafic. Un pictor autodidact, a început să lucreze ca artist profesionist în 2008 şi, de atunci, predă studenţilor tehnici de pictură în ulei şi teorie artistică.