Depresia ar putea fi provocată de inflamaţie. Ce arată dovezile?

De ani de zile, cercetătorii au emis ipoteza că depresia ar putea fi cauzată de inflamaţie.

Ani întregi au existat dovezi care au asociat inflamaţia cu această boală. Totuşi, medicamentele antiinflamatoare s-au dovedit în repetate rânduri neeficiente în tratarea depresiei atunci când au fost testate în cadrul studiilor clinice.

Cum ar putea fi adevărate ambele afirmaţii?

Acum, un nou studiu clinic de validare a conceptului, publicat în JAMA Psychiatry, oferă un răspuns.

„Acest studiu pilot oferă dovezi preliminare că, în cazul persoanelor cu depresie care prezintă şi un nivel crescut de inflamaţie, intervenţia asupra sistemului imunitar ar putea ameliora simptomele”, a declarat Éimear M. Foley, prima autoare a studiului şi cercetătoare clinică la Universitatea din Bristol, într-un e-mail adresat publicaţiei The Epoch Times.

Concluziile sunt preliminare, dar sugerează că nu teoria în sine a fost problema studiilor anterioare, ci mai degrabă ipoteza că toate formele de depresie sunt identice.

Teoria privind inflamaţia

Argumentele în favoarea inflamaţiei au pornit de la o serie de simptome comune.

Multe persoane cu depresie prezintă acelaşi simptome: senzaţie de epuizare totală, gândirea şi mişcările mai lente, somn mai îndelungat, pierderea interesului pentru lucrurile care le făceau odată plăcere. Acestea seamănă foarte mult cu ceea ce oamenii de ştiinţă numesc „comportament de boală”, modul în care organismul economiseşte energie în timp ce luptă împotriva infecţiilor.

Începând cu sfârşitul anilor 1990, au început să se acumuleze dovezi biologice. Studiu după studiu s-a constatat în repetate rânduri că persoanele cu niveluri ridicate de proteină C-reactivă (CRP), un marker sanguin al inflamaţiei, prezentau un risc mai mare de a dezvolta depresie.

„Am observat o mulţime de date care susţineau că inflamaţia ar putea juca un rol în depresie”, a declarat pentru The Epoch Times dr. Andrew Miller, profesor de psihiatrie şi ştiinţe comportamentale la Universitatea Emory, care a fost printre primii oameni de ştiinţă care au susţinut acest argument.

Persoanele care aveau afecţiuni inflamatorii cronice, precum artrita reumatoidă şi boala inflamatorie intestinală, precum şi cele care se recuperau după infecţii grave, prezentau, de asemenea, o probabilitate mai mare de a dezvolta depresie.

Apoi a apărut o observaţie care i-a convins chiar şi pe sceptici.

Pacienţii cu cancer care primeau interferon-alfa, un tratament imunostimulator, au început să prezinte simptome care semănau cu cele ale depresiei majore. Persoanele care nu suferiseră niciodată de depresie au raportat brusc oboseală profundă, retragere socială şi stare de spirit depresivă.

„În mod uimitor, erau deprimaţi exact ca pacienţii pe care îi vedem în clinică”, a spus Miller.

Descoperirile au sugerat că inflamaţia nu doar însoţeşte depresia. Ea o provoacă.

Ideea corectă, pacienţii nepotriviţi

Totuşi, când Miller şi colegii săi au testat teoria lor administrând pacienţilor cu simptome depresive un puternic antiinflamator — nu a funcţionat.

„Medicamentul nu s-a diferenţiat de placebo”, a spus el. „Am fost devastaţi.”

Dar când cercetătorii au analizat din nou datele, au observat un şablon. Tratamentul eşuase în ansamblu, însă nu toată lumea a reacţionat în acelaşi mod — unii au avut efecte benefice.

Persoanele care au intrat în studiu cu cele mai ridicate niveluri de inflamaţie au înregistrat cele mai mari beneficii. În acel grup, scorurile de depresie au scăzut cu câteva puncte mai mult decât la pacienţii similari trataţi cu placebo, o mărime a efectului comparabilă cu cea observată de obicei de cercetători atunci când un antidepresiv funcţionează.

Descoperirea a ridicat o nouă posibilitate în înţelegerea noastră asupra depresiei: depresia nu este o afecţiune unică. La un subgrup de persoane, inflamaţia este factorul determinant.

Aproximativ o treime dintre persoanele cu depresie prezintă markeri inflamatori crescuţi în sânge. Întâmplător – sau poate nu – aproximativ o treime dintre pacienţi nu reuşesc, de asemenea, să obţină o ameliorare adecvată cu medicamente antidepresive.

Însă adunând toţi pacienţii cu depresie într-un grup, cercetătorii au diluat efectiv orice semnal pe care tratamentul l-ar fi putut produce.

Potrivit afirmaţiilor dr. Manish Jha, profesor asociat de psihiatrie la UT Southwestern Medical Center, selectarea pacienţilor cu markeri inflamatori crescuţi este esenţială atunci când se testează terapiile care vizează sistemul imunitar. Aceşti markeri pot identifica subgrupul de persoane a căror depresie „poate fi susţinută” de o disfuncţie a sistemului imunitar, a declarat el pentru The Epoch Times, prin e-mail.

Testarea teoriei

Având în vedere lecţia eşuată, noul studiu „Insight” s-a asigurat că include doar pacienţi ale căror simptome de depresie erau foarte probabil determinate de inflamaţie.

Foley şi colegii săi au inclus în studiu 30 de adulţi a căror depresie nu se ameliorase în ciuda faptului că au încercat cel puţin două medicamente antidepresive şi care prezentau, de asemenea, o inflamaţie persistentă de grad scăzut, indicată de valori anormal de ridicate ale CRP la analizele de sânge repetate, precum şi simptome de oboseală şi fizice.

Participanţii au primit fie tocilizumab – un medicament imunomodulator utilizat frecvent pentru tratarea bolilor inflamatorii, cum ar fi artrita reumatoidă – fie placebo. Tocilizumabul a redus nivelurile de CRP la valori normale.

În luna următoare, cei care au primit medicamentul au prezentat, de asemenea, îmbunătăţiri constante şi treptate ale simptomelor: severitatea depresiei, oboseala, anxietatea şi evaluările generale ale calităţii vieţii s-au îmbunătăţit, ajungând în intervale considerate semnificative din punct de vedere clinic. Până în a patra săptămână, jumătate dintre persoanele cărora li s-a administrat tocilizumab nu mai îndeplineau criteriile pentru depresie majoră – au atins remisia depresiei.

„Acest studiu este primul care demonstrează efecte antidepresive rapide [după] administrarea unei singure injecţii intravenoase cu un medicament antiinflamator puternic”, a declarat Carmine Pariante, profesor de psihiatrie biologică la King’s College London, într-un e-mail adresat publicaţiei The Epoch Times.

„Simptomele care răspund la tratament sunt cele legate de energie, motivaţie şi oboseală”, a spus Miller. „Aceste simptome corespund direct cu ceea ce ştim că face inflamaţia asupra creierului.”

Jha a remarcat că în ceea ce priveşte îmbunătăţirile, cele mai puternice semnale au fost legate de reducerea oboselii.

Cum afectează inflamaţia creierul

Timp de decenii, depresia a fost atribuită în mare parte unui dezechilibru chimic din creier, implicând în special serotonina, adesea descrisă ca una dintre substanţele chimice ale creierului care induc starea de bine. Această idee a contribuit la dezvoltarea inhibitorilor selectivi ai reactivării serotoninei (ISRS), medicamente concepute pentru a menţine un nivel mai ridicat de serotonină disponibilă.

Totuşi, teoria serotoninei a fost mult timp controversată: pe lângă faptul că nu funcţionează la o treime dintre pacienţi, nivelurile de serotonină nu corespund în mod constant cu simptomele depresive.

„Când discuţi cu psihiatrii, ei nu ştiu cât de multe ştim noi despre modul în care inflamaţia afectează creierul”, a spus Miller. „Care circuite, care sisteme de neurotransmiţători şi care comportamente.”

Acest studiu a vizat interleukina-6 (IL-6), o moleculă care poate interacţiona cu anumite circuite cerebrale implicate în motivaţie, recompensă şi energie. Când aceste circuite sunt afectate de inflamaţie, oamenii îşi pierd elanul.

Nivelurile ridicate de IL-6 au fost în repetate rânduri asociate cu depresia, pacienţii raportând adesea oboseală, lipsă de energie şi simptome fizice.

Inflamaţia, de asemenea, interferează cu dopamina. Deşi dopamina este adesea asociată cu plăcerea, cercetătorii afirmă că una dintre cele mai importante funcţii ale acesteia este aceea de a ne ajuta să decidem dacă ceva merită efortul încă de la început.

Când nivelul dopaminei scade, scade şi motivaţia. Oamenii îşi pierd interesul şi plăcerea faţă de lucrurile care odată li se păreau semnificative, fenomen cunoscut şi sub numele de anhedonie — un simptom pe care mulţi experţi îl consideră una dintre trăsăturile definitorii ale depresiei.

Aceste schimbări determină creierul să intre într-o stare menită să conserve energia. Deşi această reacţie poate fi benefică pe termen scurt, cum ar fi în timpul recuperării după o răceală, atunci când inflamaţia devine cronică, creierul poate rămâne blocat în acelaşi program — chiar dacă nu mai există nicio infecţie cu care să se lupte.

Psihiatria de precizie

Semnificaţia mai largă a acestui mic studiu pilot depăşeşte cu mult orice medicament în parte. Acesta testează o nouă modalitate de a gândi modul în care ar trebui tratată depresia.

Astăzi, două persoane pot primi acelaşi diagnostic de depresie majoră, în ciuda faptului că au simptome, experienţe de viaţă şi caracteristici biologice de bază diferite. Cu toate acestea, ambele sunt tratate de obicei cu aceleaşi medicamente, adesea prin luni de încercări şi erori — fără nicio garanţie de ameliorare.

Însă biologia inflamaţiei nu se reduce întotdeauna la o singură cale. Unele persoane pot răspunde la antidepresive, dar pot continua să sufere de oboseală persistentă, deoarece inflamaţia contribuie, de asemenea, la depresia lor. Mai multe procese biologice pot influenţa depresia unei persoane în acelaşi timp.

În cadrul psihiatriei, există o mişcare în creştere cunoscută sub numele de „psihiatrie de precizie”, al cărei scop este identificarea subtipurilor semnificative din punct de vedere biologic ale bolilor mintale şi asocierea pacienţilor cu tratamente care vizează mecanismele care stau la baza simptomelor lor, în loc să se bazeze pe un medicament universal sau pe o combinaţie de pastile.

Rezultatele studiului validează acest curent în plină expansiune.

„Acest studiu confirmă existenţa unui subtip inflamator de depresie care poate fi identificat cel mai bine prin măsurarea proteinei C-reactive din sânge şi care răspunde la antiinflamatoare”, a spus Pariante.

În ceea ce priveşte diagnosticul, acest lucru ar putea însemna utilizarea unui simplu test de sânge, cum ar fi testul CRP, pentru a identifica pacienţii ale căror simptome sunt determinate, cel puţin parţial, de activitatea sistemului imunitar. „CRP este un test de sânge simplu şi ieftin, care este deja utilizat pe scară largă în practica [medicală] de rutină”, a spus Foley.

Mai mulţi cercetători de renume, printre care Miller, Jha şi Pariante, pledează pentru includerea unui subtip inflamator al depresiei în viitoarele ediţii ale Manualului de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale.

Vor fi necesare studii mai ample pentru a determina dacă markerii inflamatori pot identifica în mod fiabil pacienţii care beneficiază de tratamente ţintite şi dacă aceste beneficii pot fi menţinute în timp.

Pentru pacienţii ale căror simptome au rezistat mult timp la tratamentele standard, această posibilitate oferă mai mult decât cercetările anterioare: o explicaţie referitoare la motivul pentru care depresia se poate manifesta atât de diferit de la o persoană la alta.

„Se va întâmpla”, a spus Miller. „Poate va dura ceva timp, dar cred că domeniul este pregătit să înţelagă această poveste.”

Sursa: Epoch Times SUA