De vorba cu actorul Lucian Spiru Iancu

„Tinerii ar trebui sa invete sa respecte trecutul!”

Actorul Lucian Spiru Iancu s-a nascut in data de 3 februarie 1940 la Botosani. In 1964 a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale” din Bucuresti. A interpretat numeroase roluri in teatru si a jucat in peste douazeci de filme pe marele ecran si la televiziune. Debutul si l-a facut la la Teatrul „M Eminescu” din Botosani, apoi a fost actor al Teatrului Tineretului din Piatra Neamt, unde a jucat in celebrele spectacole ale regizorului Andrei Serban: „Noaptea incurcaturilor” si „Omul cel bun din Siciuan”. In martie 1985, imbarcat pe mineralierul Uricani, unde comandantul vaporului a fost Florentin Scaletchi, au plecat, fara aprobare, catre Turcia, catre lumea libera. Au ajuns in apele teritoriale ale Turciei, dar au fost prinsi cu ajutorul unei nave libaneze, care a anuntat paza de coasta. Pentru acest fapt a fost condamnat la 20 ani de puscarie.

Am stat de vorba o ora cu maestrul Iancu si l-am ascultat cu mare drag. Are o voce blanda si placuta. Am aflat lucruri interesante din viata unui actor ce a fost greu incercat pe drumul presarat cu flori si jar incins.

***

Adalbert GYURIS: Maestre Iancu, pentru inceput as dori sa va intreb de unde pasiunea pentru actorie?

Lucian Spiru IANCU: A fost in cazul meu un „dat” nativ personal ce l-am descoperit la momentul potrivit. Tine de o trasatura anume de a deveni ceva, in cazul meu actor. M-am prezentat la examen si spre bucuria mea am reusit. Acest „dat” personal a iesit la suprafata si s-a valorificat. Sunt bucuros ca mi-am urmat chemarea. Pentru mine teatrul este a doua casa!

Adalbert GYURIS: Ati debutat la teatrul „M.Eminescu" din Botosani, credeti ca meseria de actor se poate face pe orice scena?

Lucian Spiru IANCU: Da, unul ce-si iubeste meseria nu tine cont de loc pentru exercitarea ei. La Botosani a fost un public mai bun decat in multe alte orase. A fost un oras patriarhal cu multi evrei de la care ceilalti au avut de invatat. Chiar si cladirea teatrului a fost – si este superba. Exista aceasta apetenta, lumea se ducea la teatru pentru ca era singura posibilitate de a se intalni, de distractie si de frumos. Era un public avid de teatru. Imi aduc aminte cu mare drag de debutul meu la Botosani. Aici am lucrat si primul meu rol mare Cyrano din „Cyrano de Bergerac” de E. Rostand, o piesa superba de altfel. Eram tanar, venisem de cativa de la institut si cucerisem orasul. Era o placere sa lucrez.

Adalbert GYURIS: Unde va simtiti mai bine, in fata aparatului de filmat sau pe scena?

Lucian Spiru IANCU: Pe scena ma simt mai bine. Am jucat la Botosani, Piatra-Neamt, Bucuresti si Constanta. Filmul consuma si multa energie fizica. Ca exemplu am jucat in „Pintea" care s-a filmat in Maramures. Am mers cu trenul de la Constanta la Bucuresti. Apoi cu avionul pana la Baia Mare. Mai departe cu un autobuz pana pe Gutai si de acolo cu o sanie trasa de cai.

Adalbert GYURIS: Care a fost ,,nebunia" plecarii din tara cu un... vapor?

Lucian Spiru IANCU: N-a fost deloc o nebunie. Toate se leaga, eu care am cultul libertatii, m-am simtit intotdeauna intemnitat, ca intr-o camasa de forta. Eu am facut atunci un gest de condamnare. Am fost director de teatru, membru de partid si asa m-au trecut pe listele de deputati pentru Marea Adunare Nationala. Am avut chiar intalnire cu alegatorii. S-a intamplat intr-o sala mare, afara era rece si inauntru la fel. Eu stiam ca plec peste doua zile si de aceea le-am recitat „Strofe de iarna” o poezie de Toparceanu: „Doamne, tu te tii de glume?/ Nu ne vezi mizeria?/ Pentru ce-ai lasat pe lume/ Geruri ca-n Siberia?// (...)// Asta-noapte mi se pare/ Gazda mea, Emilia,/ S-a-ncalzit la lumanare/ Cu toata familia!” Cei din sala au ramas cu gura cascata. In poezie era vorba despre frigul si mizeria care de fapt o indurau ei. Activistul de partid care era cu noi s-a ingrozit si era panicat. Ca sa schimb registrul am facut o invitatie la teatru unde noi actorii ne vom incalzi cu aplauzele lor si ei prin glumele noastre isi vor descretii fruntile. Peste doua zile am plecat... si toata Constanta vuia de cele intamplate. In perioada aceea cred ca mai multi trebuiau sa faca gesturi asemanatoare.

Adalbert GYURIS: Care a fost cea mai grea perioada din detentie?

Lucian Spiru IANCU: Detentia pentru mine a fost ca un film, eu fiind in rolul principal la propriu, din pacate. A existat o dedublare a personalitatii. Mizeriile materiale, frigul, lipsa de mancare, cel de langa mine care-si facea nevoile si faptul ca am stat intr-o celula de doi metri pe trei metri, toate acestea au amplificat durerea. Am stat o perioada singur si apoi la Aiud cu inca cinci persoane in celula, trei paturi pe o parte si trei pe partea cealalta. Am stat sase luni legat in lanturi la picioare si maini. Cand mi s-a dat prima oara mancarea intr-un blid, am uitat ca mainile-mi sunt legate si mi-am rasturnat mancarea pe burta. In primele zile totul a fost asa de interesant, n-aveam timp sa sufar efectiv. Impactul informational era asa de puternic pentru mine care sunt o fire curioasa. Cand am intrat in holul de la Poarta Alba, ne-au dezbracat, ne-au dat haine, mi-au tuns barba. Se intamplau multe lucruri noi, pe care nu le vazusem nici macar in filme. Au venit cu nicovala si mi-au pus lanturile la maini si la picioare cu nituri. Cand am ajuns la Aiud peste cateva luni, aveam drept la pachet si sotia mi-a trimis printre altele o pereche de ghete. Cand mi-am pus ghetele in picioare, ceva s-a intamplat... nu s-au potrivit! La inceput n-am stiut ce este, apoi am realizat ca incaltamintea din puscarie erau cu defecte, una mai inalta cealalta mai ingusta. Asa ca pot spune ca toata perioada a fost grea. Nu degeaba este proverbul: „Nu-i da, Doamne, romanului cate poate sa indure!"

Adalbert GYURIS: Dintre cei care v-au injurat si umilit a venit cineva dupa 1989 sa-si ceara scuze pentru ce v-a facut?

Lucian Spiru IANCU: Pana in 1985 am fost director de teatru, un actor pretuit si lumea ma iubea. In cercul meu de prieteni si uneori chiar pe scena imi permiteam glume la adresa puterii si regimului. Se dezvoltase un limbaj, se putea citi printre randuri sau intelege printre vorbe rostite si prin gesturi. Ai spus ceva si se intelegea altceva. Era o atitudine. Mi-am vazut dosarul si eram denumit obiectivul „Barbosul" sau „Actorul”. In grup, cei care am luptat impotriva comunismului si impotriva dictatorului, am fost denumiti „balene sinucigase". Dupa detentie, imediat ce am iesit, asupra mea s-au aruncat cu „pietre"! Imediat dupa 1990 „baietii" s-au regrupat, avand toate mijloacele, si au inceput sa dea cu noroi in tot ce reprezenta un posibil lider de opinie. Am fost sunat la telefon si mi s-au adus fel de fel de injurii la adresa mea. Prezenta noastra, a celor care au fost impotriva comunismului a fost inconfortabila oriunde si poate ca mai este....

Adalbert GYURIS: Ar trebui sa se faca film despre viata dumneavoastra, in care ati putea interpreta chiar rolul dumneavoastra, ce spuneti?

Lucian Spiru IANCU: Daca s-ar face un film dupa viata mea si eu sa interpretez chiar rolul de acum mi-ar face placere insa pana la un punct care mi-ar da poate chiar anumite satisfactii. Dumneavoastra folositi termenul „ar trebui” iar eu spun ca „era obligatoriu” sa se faca filme si nu neaparat despre mine... Sunt nenumarate cazuri de oameni care au luptat impotriva comunismului. Sunt numeroase personalitati care ar putea sa faca subiectul unor filme extraordinar de emotionante, puternice. Era obligatia celor care in mod formal au condamnat comunismul. Presedintele Basescu in fata unui parlament in „clocot" a citit declaratia de condamnare a comunismului. Au fost de fata presa straina, diplomatii acreditati la noi in tara, a fost invitat regele. Vadim Tudor si o sleahta de derbedei urlau si strigau! Era un vacarm de huiduieli impotriva acestui document asa de important. Asa ne putem da seama cine se afla printre cei care conduc tara si daca sunt acestia interesati sa faca un film impotriva comunismului si implicit impotriva celor ce sunt acum la putere. Un asemenea film ar merge la sentimente si emotii de revolta, dispret, ura si chiar de dorinta de razbunare. Toate acestea ar face efectul unui film in sustinerea unei idei, impotriva la ceva rau care nu mai trebuie sa fie facut. Or, noi observam ca in Romania dupa 1989, acum dupa atati, ani ca la televizor se proiecteaza filme de propaganda... comunista. In concluzie nu exista vointa politica de condamnare reala a comunismului, o condamnare a celor care au fost tortionari, care au fost in esalonul doi, activisti, securisti si care au pus mana pe putere dupa revolutie. Asta-i societatea in care traim! Doamna Lucia Hossu-Longin face o treaba buna cu serialul „Memorialul durerii”. Felicitari! Tinerii ar trebui sa invete sa respecte trecutul! Sa condamne ce s-a intamplat. Nu avem dreptul sa fim intr-o pozitie echidistanta intre calau si victima.

Adalbert GYURIS: Acum privind peste umar ati schimba ceva din viata dumneavoastra?

Lucian Spiru IANCU: Nu! Asta mi-a dat-o Dumnezeu, asta o duc! Mai tarziu o sa ma duc la El si o sa-i spun ca mi-am facut datoria asa cum am putut eu. Daca puteam sa fac mai mult as fi facut! Insa atat s-a putut... Ma bucur ca am gustat din toate ce mi s-au oferit bune si rele, frumoase si grele. Actorul are o atitudine politica sau nu are, el trebuie sa fie un artist-cetatean. Actorul poarta tichia de nebun, el este nebunul de la curtea regelui. El are dreptul sa spuna adevarul chiar daca uneori nu este pe placul regelui insa pentru asta nu este si nu trebuie sa fie omorat.

Adalbert GYURIS: Romania este departe de normalitate sau nu?

Lucian Spiru IANCU: Este inca foarte departe de imaginea care ne-o facusem noi cei care am stat in puscarie despre viitorul acestei tari. Noi am crezut ca va fi mai bine, ca intr-o ecuatie matematica in care rezultatul se va schimba in bine. Din pacate nu s-a intamplat asa!

Adalbert GYURIS: Maestre Iancu multumesc pentru ca ati acceptat sa realizam acest interviu! Va doresc sanatate si inca multe realizari in domeniul artei teatrale si cinematografice.