Dao sau Calea ceaiului (II)

Gustul „amar” al ceaiului

Ceaiul este amar, dar este gustos. Oamenii pot chibzui la amărăciunea vieţii prin degustarea ceaiului. Cât de multă amărăciune este în viaţă? În budism se spune că există amărăciune în naştere, în bătrâneţe, în boală şi în moarte. Este amărăciune în neînţelegeri, în dragoste şi despărţire, în urmărirea lucrurilor etc. Pe scurt, toată materia ce constituie existenţa omenirii şi elementele spirituale implicate în procesul unei asemenea existenţe pot aduce oamenilor „amărăciune şi tristeţe”. De aceea Buddha a spus: „Marea suferinţei este fără margini; şi totuşi, cu o rotire a cârmei te poţi întoarce la mal”. Acesta este acelaşi principiu ca cel al întoarcerii la sinele original adevărat din şcoala Dao. De aceea, doar înţelegând esenţa vieţii şi a lumii pământeşti poate cineva găsi uşurarea „amărăciunii”. Ceaiul este amar. Li Shizhen a scris în Compendium despre Materia Medica: „Ceaiul este amar şi rece, în mare parte yin şi foarte eficient în reducerea căldurii interne, care este cauza a sute de boli. După ce se resimte căldura internă, apare un sentiment de clară prospeţime”. Oamenii se pot ilumina la principiile vieţii degustând dulceaţa după ce au degustat amărăciunea în ceai; înţeleg ce înseamnă trăirea unei vieţi simple şi considerarea greutăţilor drept bucurie.

Frumuseţea vidului sau calmului în Calea ceaiului

Calea ceaiului oferă detalii despre cum să fii „armonios, calm, mulţumit şi sincer” şi să consideri „liniştea interioară” drept calea ce trebuie urmată pentru a atinge o stare de altruism, lipsită de noţiuni. Înseamnă această „seninătate” un „calm” silenţios dus până la solemnitate? Nicidecum nu este aşa. Liniştea, în Calea chinezească a ceaiului, se referă la calmul din tărâmul spiritual, însoţit de serenitatea sau pacea exterioară. Atâta timp cât cineva păstrează linişte în interior, nimic nu îl împiedică să se bucure de conversaţii, râsete, muzică sau operă. Când oamenii gustă din ceai, ei trebuie să renunţe la ataşamentele şi anxietatea lor interioară şi să-şi păstreze mintea şi inima calmă, înainte de a intra în starea în care pot aprecia în linişte culoarea, parfumul, gustul şi aspectul ceaiului, reflectând asupra vieţii şi modelându-şi temperamentul şi pot atinge o stare de golire, în timp ce se bucură de splendoarea stării de mulţumire şi linişte.

„Natura banală” a Căii ceaiului

Maestrul japonez al ceremoniei ceaiului, Sen no Rikyu, afirma odată: „... ar trebui să ştiţi că natura ceaiului se rezumă doar la a fierbe apă pentru a face ceai”. El a spus lucrurilor pe nume şi a cumpănit că natura Căii ceaiului este într-adevăr aceea de te ilumina la misterul universului şi al vieţii prin intermediul lucrurilor banale din viaţa de zi cu zi. Cultivarea statusului de Buddha şi a Căii (Dao sau Tao) cere de asemenea oamenilor să se ilumineze la marile principii prin „cultivarea şi practica” zilnică în mijlocul lucrurilor banale. De aceea exista o veche zicală: „Nu te abţine să faci o faptă bună doar pentru că este mică; nu te implica în ceva rău, chiar dacă este doar un lucru mic”. Nu trebuie ignorate micile fapte bune, pentru că fiecare faptă bună vă va aduce virtute; în acelaşi timp, nu trebuie luate decizii nechibzuite, doar pentru că este vorba de un lucru minor; pentru că dacă cineva face lucruri rele, îşi va reduce din partea sa de fericire alocată de destin. În cazuri grave, i s-ar putea reduce chiar viaţa şi norocul şi i-ar putea fi implicată şi familia. Este posibil ca efectul să nu fie văzut imediat, dar dacă karma rea se acumulează, va veni un moment în care astfel de retribuţii cauză-efect vor fi decontate.

„Renunţarea” în Calea ceaiului

Oamenii simt suferinţa deoarece aceştia nu pot „renunţa” la lucruri. De aceea, şcoala budistă îi învaţă pe oameni să „renunţe” la ataşamente. O persoană se poate ilumina la Cale (Dao) doar dacă abandonează toate ataşamentele, altfel toate eforturile sale vor fi în zadar. Care sunt lucrurile la care oamenii trebuie să renunţe? Ei trebuie să renunţe la grijile vieţii, la faimă, la sentimentele şi interesele personale, la tot felul de ataşamente şi dorinţe şi la „tot ceea ce nu pot abandona”. Atunci când vei renunţa la toate acestea, te vei simţi cu siguranţă extrem de relaxat, iar când te vei uita în jur, vei vedea că cerul este albastru, şi marea la fel, ca dealurile sunt verzi şi apele limpezi, că vremea este însorită şi briza adie blând iar luna este luminoasă şi stelele strălucitoare. Degustarea ceaiului se referă în special la capacitatea de a lăsa deoparte ceea ce faci în prezent pentru a răpi presiunii mentale un moment de răgaz şi a-ţi relaxa mintea închisă. După cum zice un poem, „Renunţă dacă vrei să o faci, şi atunci ce mai poate să te îngrijoreze? Fii o persoană lipsită de griji, bucură-te de măreţia stelelor şi de lună". Să sperăm că noi toţi putem să renunţăm la preocupări şi să devenim oameni fără griji, care savurează ceaiul.

Aşadar, în primul şi în primul rând, în Calea ceaiului se pune accentul pe cultivarea minţii şi a temperamentului, pentru a înţelege esenţa vieţii degustând amarul din ceai. Trebuie menţinută o minte goală de ataşamente şi trebuie văzut adevărul din viaţa de zi cu zi. În final ar trebui abandonată toată amărăciunea şi plăcerea pentru a te ilumina la principiile vieţii şi la profunzimea universului şi a te întoarce la sinele tău original adevărat.

Articol preluat de pe site-ul Minghui.org.