"Cum putem explica împachetările în plastic ale morţilor?" - Stanomir, despre represiunea statului din timpul pandemiei şi efectele sale nocive

Politologul Ioan Stanomir a explicat, în podcastul "THIS IS THE STORY" al lui Tudor Muşat, că problema pandemiei fost gestionată într-un mod dezastruos de statul român, în frunte cu preşedintele Klaus Iohannis, iar acest lucru a dus inclusiv la "umflarea" partidelor radicale şi a "fenomenului Călin Georgescu".

Jurnalist: Şi mai există şi interferenţa, cum să spun, susţinută şi asumată a partidelor care spun „nu uitaţi că o parte din banii publici pe care noi îi gestionăm se întorc într-o formă sau alta în media şi atunci...”

Ioan Stanomir: Asta ştim din timpul pandemiei. Tăcerea cetăţenilor noştri, care n-a fost tăcere, a fost cumpărată prin ce? Printr-o uriaşă operaţie de mituire. În timpul pandemiei s-au pompat bani în disperare în economie. Şi după ce pandemia a fost oprită, pentru că a fost o decizie politică, nu o decizie sanitară, după ce pandemia a încetat să mai existe, a apărut inflaţia. Televiziunile au fost prinse în acest tip de sistem de justificare a unor măsuri, poate corecte pe fond, dar incorecte din punct de vedere procedural.

Şi peste toate s-a aflat un preşedinte care a gestionat în mod inept una dintre cele mai însemnate crize. Pentru că, repet, pandemia a zguduit nişte fundamente ale statului nostru. Nu mai eram obişnuiţi de decenii să ni se spună că nu avem voie să ieşim din casă, nu am mai fost obişnuiţi de decenii cu acest spectacol al morţii. Şi moartea a fost folosită de cei care au guvernat, nu doar România, ci şi multe societăţi, ca o formă de înspăimântare.

Eu cred că a guverna prin frică este eminamente atributul guvernelor totalitare. Frica nu înseamnă autoritate. Autoritatea înseamnă respectarea legii şi înseamnă indicarea clară a unui inamic comun care ne ameninţă modul de existenţă. Pandemia a fost ceva proteic şi, în numele acestui ceva proteic, s-au făcut toate lucrurile posibile şi imposibile.

Jurnalist: Retrospectiv privind, domnule Stanomir, vi se pare că a fost de fapt asumată ideea de teroare, de a ţine populaţia în frică?

Ioan Stanomir: Da, cu siguranţă. Dacă vă amintiţi cum erau anunţate acele măsuri seara, de către oameni care aveau aşa un fel de aer militar cazon, nu aveţi nicio îndoială că a fost o încercare deliberată de sădire a fricii.

Pentru că sunt două lucruri care trebuie spuse. Eu nu mă număr printre negaţioniştii ştiinţei. Cred că ştiinţa are un loc esenţial în forma noastră de organizare modernă. Dar niciodată ştiinţa nu este divorţată de politică. Ştiinţa are o dimensiune morală şi ştiinţa este guvernată în societăţile noastre de politic. Nu oamenii de ştiinţă, nu medicii, nu epidemiologii conduc societăţile, ci cei care îşi asumă aceste măsuri.

Pentru că era corect ca, în momentul în care ai îndoieli, aceste îndoieli să fie discutate. Mai întâi într-un cerc de experţi, după care într-un cerc politic, după care să fie discutate cu societatea. Şi să fie explicate limpede plusurile şi minusurile unor strategii: ce câştigi dintr-o distanţare socială radicală, ce câştigi dintr-o închidere bruscă a unor activităţi economice, ce câştigi din expansiunea fricii. Pentru că frica, atunci când intră într-o societate, poate genera anticorpii neîncrederii, ai resentimentului şi ai revoltei. Iar revolta, canalizată în mod difuz, poate fi manipulată de cei care au alt tip de agendă.

Jurnalist: O să purtăm trauma asta, cred că, aş fi zis, o generaţie. Dar nu e o generaţie, de fapt, nu? Că suntem pe mai multe paliere. Probabil că o să ducem chestia asta, unii o să o poarte aşa ca pe o vară, o vreme, alţii o să o recunoască drept acel moment de inflexiune de care dumneavoastră vorbeaţi. Că de aici ni s-au tras tot felul de lucruri, că asta unora poate le-a deschis ochii într-o anumită privinţă, că pe unii i-a orientat către un anumit tip de politician.

Ioan Stanomir: Eu vreau să vă atrag atenţia asupra unui fapt verificabil, empiric. O parte dintre susţinătorii domnului Georgescu şi ai partidelor radicale sunt cei care s-au afirmat în timpul pandemiei drept adversarii implacabili, vocali şi violenţi ai acestor măsuri. Pentru că, în timpul pandemiei, au fost voci critice, poate cum a fost şi vocea mea, şi voci radicale. Şi toate au fost puse sub aceeaşi etichetă. Adică, dacă nu erai de acord cu Raed Arafat, dacă nu erai de acord cu prim-miniştrii noştri, de fapt gestionarea inflaţiei şi a inepţiei, deveneai automat un inamic al statului.

Şi să ne înţelegem foarte limpede, stările excepţionale trebuie să existe în momentul în care e un pericol mortal: când ai război, răzmeriţă, insurgenţă, război civil.

Problema în timpul pandemiei este că lucrurile s-au combinat de o manieră toxică. Măsurile represive au mers alături de un dispreţ faţă de viaţa umană. Cum putem explica noi tratamentul dispreţuitor la care au fost expuşi compatrioţii noştri? Cum putem explica împachetările în plastic ale morţilor? Cum putem explica toate aceste lucruri? Cum putem explica măsurile de pe finalul pandemiei? Când, practic, nu se mai discuta decât despre ce putem face, ce nu putem face, nu ne mai interesează.

Uitaţi-vă totuşi la domnul Rafila. Domnul Rafila este simbolic, exponenţial pentru acest tip de abordare a politicii medico-politice. Şi vă rog să mă înţelegeţi, nu vreau să fiu înţeles greşit. Eu nu sunt în tabăra Dianei Şoşoacă şi a lui Călin Georgescu. Eu nu cred că mă aseamănă nimeni cu doamna Cristela Georgescu şi cu domnul Georgescu. Nu cred că vin din munţii Daciei. Nu cred că am stat la masă cu Burebista. Nu cred că am băut apa vie a lui Deceneu. Nu cred că sunt cumva plătit de Vladimir Putin. Dar cred, ca mulţi alţii şi ca multe alte spirite liberale şi conservatoare, că stările excepţionale folosite inept slăbesc statul. Şi că un stat lipsit de fermitate în momentele critice este un stat slab. Dar un stat care îşi terorizează cetăţenii este un stat despotic.