Cum acumulează statele datorii publice uriaşe care se rostogolesc. La un moment dat ne vor sufoca? Explicaţiile unui expert
Profesorul de economie mondială Christian Năsulea a explicat într-un mod uşor de înţeles, în podcastul "Ce se întâmplă" realizat de jurnalistul Radu Buzăianu, modul în care statele acumulează datorii publice şi cum aceste împrumuturi ajung să fie gestionate atât de cetăţeni şi companii, cât şi prin mecanisme financiare internaţionale.
Redăm mai jos intervenţia expertului pe acestă temă.
Radu Buzăianu: Lumea este încercuită de probleme economice, este înconjurată în acest moment de tot felul de situaţii din care pare că nu se poate ieşi.
Şi vreau să te întreb aşa, omeneşte: toate datoriile astea mari pe care statele le au, deficitele – pentru ca deficitul nu e ceva ce avem doar noi, e ceva ce au şi alţii, e ceva ce, până la urmă, au principalele state europene: Germania, Franţa, Italia, ţări care sunt, până la urmă, baza Uniunii Europene, dacă vorbim doar de Europa – toate aceste datorii care se rostogolesc, la un moment dat ne vor sufoca?
Sau aşa e mecanismul economic, să trăieşti într-o stare de datorie, să rulezi nişte bani? E ceva ce trăieşti? Să ne îngrijoreze?
Christian Năsulea: Vreau să încep cu o glumă. Mă întreabă studenţii de foarte multe ori cui datorăm toţi banii ăştia, că aflăm de datoria publică, şi studenţii mei mă întreabă de multe ori dacă datorăm banii extratereştrilor sau cui, că dacă toate ţările sunt înglodate în datorii, trebuie să fie cineva care a împrumutat şi banii ăia, în aşa fel încât să apară datoriile astea.
Şi răspunsul este destul de simplu. În afara faptului că ţările, uneori, mai cumpără din datoriile altor ţări – China a avut o perioadă în care făcea lucrul ăsta pe o scară destul de largă – avem un mecanism foarte simplu, de fapt. Avem cetăţenii, persoane fizice şi unele companii care au exces de cash şi cumpără datorie publică.
Pentru că, în momentul în care ai mai mulţi bani decât îţi trebuie – ştiu că e o chestiune care, pentru mulţi dintre noi, este greu de imaginat – dar există şi oameni care au mai mulţi bani decât le este necesar pentru traiul de zi cu zi, încerci să-i plasezi în nişte locuri unde să fie cât mai productivi şi cât mai în siguranţă. Şi atunci, datoriile publice ale statelor, care apar în momentul în care statele fac diverse emisiuni de titluri de stat – de obicei, titlurile astea de stat nu sunt foarte productive, dar sunt foarte sigure.
Pentru că, oricât de multe lucruri am spune noi despre falimente, despre falimentul Greciei, realitatea este că statele nu dau faliment, de fapt. Un stat, într-o formă sau alta, îşi va plăti până la urmă datoriile. Şi atunci, titlurile de stat reprezintă un plasament foarte sigur, cu un randament mic, care este preferat pentru siguranţa pe care o dă foarte multor investitori.
Practic, vasta majoritate, ca să nu spun toţi investitorii, vor plasa nişte bani şi în titluri de stat pentru diversificarea portofoliului, în aşa fel încât să aibă bani cu risc mai mare şi randament mai mare, dar să aibă şi nişte bani care sunt foarte siguri, chiar dacă randamentul este foarte mic.
Deci, răspunsul, de fapt, la întrebarea cui datorează România bani, cui datorează toate ţările astea bani, este nouă, de fapt. Banca Europeană de Investiţii sau Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare – sau putem să continuăm, că sunt tot felul de bănci de genul ăsta – ele fac altceva. Adică fiecare are obiective şi o agendă proprie, au nişte programe pe care le desfăşoară, unde, ca să dau doar un exemplu, Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare finanţa, la un moment dat, investiţii în infrastructură prin Europa de Est, în aşa fel încât să ridice mai rapid nivelul ţărilor din Europa de Est, din anumite puncte de vedere, în aşa fel încât aceste ţări să funcţioneze mai bine cu ţările mai dezvoltate din Europa de Vest. Deci, acolo e vorba de cu totul altceva. Statele nu se împrumută de la astfel de bănci. Eventual iau împrumuturi de la băncile astea pe nişte proiecte clare. Adică ăia nu-s bani pentru statul român, sunt nişte bani pentru calea ferată Orşova–Anina.
Radu Buzăianu: Ca să clarificăm, practic se cumpără aceste titluri de stat sau se pot împrumuta statele unele de la altele. Există şi această variantă în care...
Christian Năsulea: Tot prin titluri de stat. Statul cumpără titluri de stat de la alt stat. Un stat are nevoie de bani, face o emisiune de titluri de stat, şi titlurile acelea de stat sunt puse la dispoziţie ca să fie cumpărate prin diverse mecanisme. Statul îşi alege cum ar prefera să fie cumpărate titlurile respective. Există emisiuni care sunt destinate doar propriilor cetăţeni.
Există emisiuni care pot să fie cumpărate şi de către persoane juridice. Şi aici deja se deschide poarta spre cumpărarea acestora de către entităţi internaţionale. Pentru că poţi să ai o companie care este deschisă special pentru că o multinaţională vrea să investească în titluri de stat ale României, de exemplu, pentru că le consideră mai interesante, pentru că vin cu dobândă de 7%.
Radu Buzăianu: Şi de aici ideea că te împrumuţi cu o dobândă mai mare sau mai mică în funcţie de cât de sigur pare statul acela la momentul respectiv. Dar argumentul pentru care dobânda e mai mare este legat de capacitatea ta de a returna împrumutul respectiv.
Christian Năsulea: De fapt, problema de bază e foarte uşor de înţeles tocmai uitându-ne la cazul României. Deci nu e vorba că România nu va returna împrumuturile respective, dar rata inflaţiei de 10%, practic, face ca banii pe care îi dai României cu dobândă 7%, când România are deprecierea monedei de 10%, să fie puşi în pierdere.
Aici este cine a pariat pe titluri de stat ale României în momentul în care anticipa ca rata inflaţiei să fie de 5% şi a cumpărat titluri de stat cu dobândă de 7% – a crezut că va avea un randament anual care va fi de 2%. Când ne-am dat seama că, de fapt, inflaţia iarăşi merge, nu e 10%, dar se duce foarte sus, asta e o veste proastă pentru cei care au investit în titluri de stat, care au împrumutat statul român, pentru că înseamnă că anul acesta, cel puţin, nu doar că n-au câştigat bani, dar au pierdut nişte bani în valoare reală.
Şi problema fundamentală, de fapt, este ca un stat care pierde controlul cu totul – să zicem că n-am reuşit să facem reformele astea pe care se tot chinuie actualul guvern să le agreeze în coaliţie ca să le şi facă, nu doar să discutăm despre ele – s-ar putea să aducă la o devalorizare a monedei care să fie substanţială.
Şi atunci ăsta este motivul pentru care trebuie să oferi o dobândă mai mare ca să atragi oamenii. În primul rând, titlurile de stat fiind în monedă naţională, dacă inflaţia ta este mare, oamenii înţeleg că se devalorizează banii oricum, deci trebuie să fie o dobândă care să fie mai mare decât inflaţia pe care o avem.
De aici şi toată povestea asta: ne plângem că ne împrumutăm la nişte costuri foarte mari. Noi, tocmai, am dat un tun în faţa creditorilor statului român. Noi – când zic „noi”, adică statul român – pentru că am convins nişte oameni să împrumute statul român cu o dobândă care a fost depăşită de rata inflaţiei din nou. Deci e cumva neproductiv şi neprofitabil pentru cei care au împrumutat statul român cu bani.
Acum, că împrumuturile respective reprezintă nişte plasamente multianuale şi că ne aşteptăm ca lucrurile să ajungă totuşi la un nivel care să fie interesant până se termină ciclul acestor titluri de stat, este o altă chestiune.
Dar cam ăsta este jocul din perspectiva celor care dau banii ăştia, care merg şi plasează în titluri de stat.
