Criza politică perpetuă din Bulgaria şi influenţa Rusiei

Bulgaria va organiza alegeri anticipate pe 5 octombrie, iar Parlamentul va fi dizolvat în luna august. Criza politică din ţara vecină pare fără sfârşit, deoarece populaţia contestă întreg establishmentul politic actual. Legăturile netransparente ale puterii de la Sofia cu Rusia şi susţinerea încăpăţânată a conductei South Stream au grăbit demisia guvernului Oresharski.

Vara trecută, atunci când bulgarii ieşeau în stradă pentru a-şi asedia aleşii în clădirea Parlamentului, am contactat un politolog bulgar pentru a decripta revolta acestora. Dimitar Bechev, de la think-tank-ul European Council on Foreign Relations, îmi explica faptul că ”protestatarii care tot cer demisia guvernului şi alegeri anticipate nu se gândesc la rezultatul viitoarelor alegeri, ci doar să pedepsească actuala coaliţie, şi astfel să se asigure că următorul guvern nu va trece nişte linii roşii, cum a fost numirea controversatului mogul Peevski în fruntea serviciilor secrete”.

”Ar fi prematur să catalogăm actuala criză ca un moment transformator. Bulgaria nu va avea prea curând un Beppe Grillo (conducătorul Mişcării de cinci stele din Italia) sau un Alexis Tsipras (preşedintele Syriza din Grecia). Nu este timp suficient pentru ca actori noi să transforme revendicările incoerente ale protestatarilor într-un program politic. Alegerile vor aduce în Parlament aceleaşi figuri familiare, iar frustrarea populară va creşte şi mai mult. Chiar dacă un nou guvern ar creşte salariile şi pensiile, neîncrederea în instituţiile şi elitele politice va rămâne. Mai mult, cred că şansele ca actuala coaliţie să aducă îmbunătăţiri statului de drept, calităţii guvernării, în sistemul de educaţie, de pensii şi de locuri de muncă sunt reduse”, prognoza Bechev în interviul pentru Epoch Times.

Un an mai târziu, predicţiile expertului bulgar s-au îndeplinit: bulgarii continuă să ceară demisia guvernului Oresharski. Acesta a cedat până la urmă şi a anunţat că va demisiona la sfârşitul lui iulie, după ce socialiştii şi partidul minorităţii turce aflate la putere, cât şi GERB, principalul partid de opoziţie, au convenit să convoace alegeri anticipate pe 5 octombrie. Ataka, partidul extremist care acorda sprijin parlamentar coaliţiei de guvernare, anunţase că va boicota lucrările Parlamentului.

Principalul clivaj din Bulgaria este între cei care-şi doresc ca ţara să devină o democraţie funcţională şi cei care nu vor să se schimbe nimic. Până la urmă Bulgaria are aceleaşi probleme ca România: un stat disfuncţional şi capturat de găşti politice şi corupţie, lipsa transparenţei, presă aservită unor interese politico-economice. În timp ce în România, însă, instituţiile anticorupţie funcţionează la turaţie maximă în ultima vreme şi nu se lasă intimidate de presiunile politice, sistemul judiciar bulgar nu funcţionează, ceea ce subminează statul de drept.

E adevărat că în Bulgaria, ca şi în România, societatea civilă s-a trezit, oamenii au ieşit în stradă nu doar pentru protecţia mediului, ci şi împotriva abuzurilor clasei politice. Chiar dacă contestarea, mobilizarea şi presiunea au apărut, nici în ţara vecină nu s-au născut partide noi credibile din proteste care să le concureze cu şanse pe cele vechi şi să ofere o alternativă.

În Bulgaria a apărut o alianţă electorală eurosceptică şi populistă, Bulgaria without Censorship (BWC), care şi-a făcut campanie la europarlamentare sub sloganul “Bulgaria deserves better”, marşând pe ideea că Bruxelles-ul nu s-a ridicat la aşteptările bulgarilor şi este de vină pentru multe dintre problemele lor. Această formaţiune a reuşit să speculeze nemulţumirile protestatarilor şi să obţină două posturi de europarlamentar, dar este un fenomen conjunctural.

Analistul Dimitar Bechev îmi spunea că multe dintre revendicările protestatarilor bulgari au fost incoerente, ba chiar imposibile unele dintre ele, precum revocarea parlamentarilor de către aleşi. Chiar dacă o renunţare la democraţia reprezentativă, cu toate limitele ei evidente, nu este posibilă, problema responsabilizării guvernanţilor de către guvernaţi rămâne importantă.

O altă similitudine cu protestele din România a fost că autorităţile bulgare au încercat să le ignore şi să le discrediteze prin presa obedientă, dar n-au reuşit. Spiritul civic s-a dezvoltat în ambele ţări, ca şi conştiinţa oamenilor că sunt cetăţeni cu drepturi şi obligaţii.

În prezent, am putea spune că protestatarii bulgari şi-au atins în sfârşit obiectivul – demisia guvernului condus de Plamen Oreharski, dar întrebarea care se pune este ce pun în loc. Nu poţi doar să dărâmi, ci mai trebuie să şi construieşti. Iar actualul establishment politic bulgar va refuza să schimbe regulile jocului care-l perpetuează la putere. Acest lucru s-a văzut clar şi în România, unde doar un fals independent, susţinut făţiş de o televiziune, a reuşit să treacă pragul electoral la europarlamentare, şi unde propunerile de reformă a legislaţiei electorale restrictive au fost respinse din start de actuala clasă politică.

Speranţa bulgarilor că UE va putea face curat în politica bulgară s-a dovedit o mare iluzie. Uniunea nu poate face asta în Bulgaria, cum nu a putut-o face nici în România. Nu Bruxelles-ul scapă aceste ţări de corupţie şi corupţi, ci instituţiile care funcţionează, eventual cu impuls din afară. Autorităţile de la Sofia şi Bucureştiul folosesc de multe ori Bruxelles-ul că pe un ţap ispăşitor convenabil pentru a nu îşi asuma răspunderea pentru propriile decizii. Totuşi, în ambele ţări susţinerea populaţiei pentru UE rămâne ridicată deoarece oamenii se gândesc că e mai bine înăuntrul decât în afara acesteia. Bulgarii cred că ţara lor ar fi şi mai săracă şi vulnerabilă dacă nu ar fi membră a acestui club.

Putinizarea Bulgariei din ultima vreme este evidentă. În loc să caute cu disperare să-şi diversifice resursele de gaz şi să scape de dependenţa de ruşi, autorităţile de la Sofia au insistat pe construirea segmentului bulgar al South Stream, în ciuda reacţiei negative a UE. Ba mai mult, deputaţii socialişti au încercat să schimbe legislaţia energetică bulgară pentru a asigura monopolul Gazprom asupra gazului care va curge prin segmentul bulgăresc al South Stream.

Relaţia toxică cu Rusia

Dincolo de tarele sistemice comune, Bulgaria este mai dependentă şi mai supusă influenţei ruseşti decât România. Şi nu este vorba doar despre importurile de gaz rusesc (de 100%), ci de faptul că elitele politice bulgare, mai ales foştii comunişti, actualii socialişti, au afinităţi clare faţă de Moscova şi legături netransparente cu Kremlinul. Potrivit revistei germane Spiegel, Bulgaria a devenit un cap de pod pentru Rusia în UE, iar o treime din producţia economică a ţării ar fi controlată direct sau indirect de Moscova. Coaliţia dintre socialişti şi partidul care reprezintă minoritatea turcă DPS trece drept susţinătoare a Rusiei, dat fiind că în ambele formaţiuni se regăsesc foste cadre comuniste, colaboratori ai serviciilor de informaţii şi oligarhi care fac afaceri bănoase cu apropiaţii lui Putin. Unul dintre cei mai bogaţi oameni de afaceri din ţară este bancherul Tzvetan Vassilev, a cărui bancă KTB gestionează fluxurile de bani dinspre Moscova către industria bulgară de stat.

Potrivit jurnaliştilor germani, relaţia ar fi atât de apropiată încât Rusia influenţează direct legislaţia bulgară. Astfel, Gazprom ar fi trimis Ministerului Economiei de la Sofia indicaţii concrete privind legislaţia care priveşte construcţia South Stream. Încercarea autorităţilor bulgare de a scoate conducta offshore de sub incidenţa normelor europene pare să confirme această ipoteză.

Mai mult, statul bulgar funcţionează după modelul Rusiei putiniste – un stat captiv, măcinat de corupţie endemică, care nu lasă loc statului de drept. În acest sens, influenţa Rusiei în Bulgaria este foarte nocivă pentru că ea menţine status-quo-ul.

Nu trebuie uitat nici faptul că episodul recent al atacului asupra sectorului bancar, care a adus panică printre clienţi, a venit la scurtă vreme după ce premierul bulgar Plamen Oresharski dăduse înapoi în privinţa construirii segmentului bulgar al conductei South Stream.

Putinizarea Bulgariei din ultima vreme este evidentă. În loc să caute cu disperare să-şi diversifice resursele de gaz şi să scape de dependenţa de ruşi, autorităţile de la Sofia au insistat pe construirea segmentului bulgar al South Stream, în ciuda reacţiei negative a UE. Ba mai mult, deputaţii socialişti au încercat să schimbe legislaţia energetică bulgară pentru a asigura monopolul Gazprom asupra gazului care va curge prin segmentul bulgăresc al South Stream. Această tentativă încalcă regulile anti-monopol ale UE, care interzic producătorilor să fie şi proprietarii conductelor.

Pe de altă parte, presa internaţională a scris că Kremlinul finanţează direct mai multe partide bulgare mainstream, printre care şi formaţiunea de extremă dreapta Ataka. Şi analistul Dimitar Bechev arăta într-un interviu pentru Open Democracy că liderii acestui partid populist şi xenofob preiau făţiş retorica Moscovei.

Problema de fond, dincolo de influenţa rusă şi corupţia internă, este că populaţia bulgară nu are alternative politice noi. La alegerile europarlamentare, socialiştii au suferit o înfrângere severă, iar GERB, partidul fostului premier Boiko Borisov, va câştiga probabil alegerile anticipate şi va reveni la putere. Dar asta nu va schimba modul în care funcţionează sistemul şi nu va alina frustrările bulgarilor. Ca şi în România, se pune întrebarea cum poţi ajunge la o responsabilizare reală şi continuă a guvernanţilor de către guvernaţi, dacă aceştia refuză să schimbe regulile jocului care-i avantajează şi care defavorizează noii veniţi din afara sistemului?

Criza din Bulgaria este în primul rând cauzată de neîncrederea populaţiei în toate elitele politice actuale, preocupate doar de realizarea propriilor interese. Atacul recent împotriva sectorului bancar a ilustrat foarte bine această realitate. Doar vinerea trecută, clienţii panicaţi ai First Investment Bank au retras aproape 400 de milioane de euro, forţând banca să-şi suspende activitatea. Chiar preşedintele bulgar Rosen Plevneliev o spunea foarte clar: ”Aceasta nu este o criză în sectorul bancar, ci o criză de încredere”. Neîncrederea în politicieni şi în instituţii.