Crime nepedepsite. Cum au falsificat foştii securişti istoria pentru a deveni pensionari speciali liberi şi fericiţi

Miercuri, 6 martie, judecătorii Curţii de Apel Bucureşti urmează să decidă dacă vor redeschide dosarul uciderii disidentului Gheorghe Ursu de către Securitatea ceauşistă, dosar care constituie una dintre cele mai ruşinoase pete pe obrazul Justiţiei române.

Ruşinoasă, căci Justiţia a tergiversat vreme de decenii dosarul unei crime abominabile comise de Securitate pentru ca, într-un final, să-i achite pe ofiţerii care l-au bătut pe Ursu până la moarte. Şi nu oricum, ci în baza unei motivări care preia narativele fostei Securităţi. O motivare în care se denigrează victima, i se neagă până şi calitatea de disident.

Din fericire, dacă se poate spune aşa, achitarea a fost atât de revoltătoare încât societatea civilă a reacţionat prompt şi fără echivoc. Motivarea a fost denunţată drept o “barbarie judiciară” şi o formă de a “pedepsi victima şi după asasinarea ei de către un regim totalitar”. Procurorului general i s-a cerut, printr-o petiţie care a strâns peste 12.000 de semnături, să conteste decizia, ceea ce acesta a şi făcut. Curtea de Apel Bucureşti a amânat până acum o decizie pe această speţă, la solicitarea avocatului celor doi securişti.

Despre moartea lui Gheorghe Ursu s-a scris şi s-a vorbit mult şi pe bună dreptate - cazul este unul nu doar revoltător ci şi emblematic pentru modul în care fosta Securitate opera în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste. În acei ani pe care unii nostalgici încă îi numesc Epoca de Aur (aceasta deşi românii stăteau la cozi pentru mâncare şi tremurau în case de frig) cei care aveau curajul să critice regimul sau, mai rău, pe însuşi Ceauşescu, erau arestaţi sub acoperirea unor dosare de drept comun şi "anchetaţi" cu sălbăticie. Bătuţi şi, în unele cazuri - cum a fost cazul Ursu, omorâţi.

Justiţia a evitat însă, ani de zile, să soluţione acest dosar. A fost nevoie de două greve ale foamei făcute de fiul lui Gheorghe Ursu, Andrei Ursu, pentru ca dosarul să se mişte. Şi s-a mişcat. Însă târziu şi defectuos, căci miza era mare: o condamnarea a unor foşti ofiţeri de Securitate ar fi fost recunoaşterea oficială că Securitatea a terorizat, bătut, torturat, ucis. Şi ar fi trimis semnalul că, în România, crimele fostului regim se pedepsesc. Nu s-a vrut însă aşa ceva. Securitatea - care vreme de decenii a încercat, cu ajutorul inclusiv al unor vectori de imagine din presă, să-şi cosmetizeze imaginea şi să se prezinte drept patriotică, apărătoare a statului român - nu permite condamnări care s-o arate drept ceea ce este: un aparat represiv şi criminal.

Ce este iarăşi emblematic - şi mai puţin cunoscut - în legătură cu acest dosar este modul în care fosta Securitate a lucrat pentru a-şi ascunde crima: dosarul de urmărire operativă a lui Gheorghe Ursu a fost modificat, din el dispărând dovezi care ar fi putut ajuta la instrumentarea mai rapidă a cazului. Revoltător şi îngrijorător este faptul că dosarul a fost modificat DUPĂ REVOLUŢIE, când teoretic Securitatea ar fi trebuit să fie moartă şi îngropată. Iată însă că are încă putere. Căci foştii ofiţeri au intrat în Servicii. Iar alţii au căpuşat politicul, Justiţia, mass-media, tot ce putea. Şi astfel reuşeşte să falsifice trecutul construindu-şi un fals chip şi controlează prezentul răspândind narativele care-i convin, prevenind pedepsirea crimelor pe care le-a comis.

Ce trebuie reţinut este faptul că modificarea dosarelor, ascunderea probelor - falsificarea trecutului, este un modus operandi al fostei Securităţi. Este un mod în care a operat nu doar în dosarul Ursu ci şi în alte dosare. Despre acest lucru a vorbit, pentru Epoch Times doamna Germina Nagâţ, fosta şefă a departamentului de investigaţii al CNSAS, actualmente membră a Colegiului CNSAS.

Cât despre cazul Ursu în sine, Germina Nagâţ a reamintit faptul că există probe că cei doi securişti achitaţi în două rânduri sunt responsabili de moartea lui Gheorghe Ursu. Justiţia a ales însă să nu ţină cont nici de înscrisuri nici de mărturii. Ea a reamintit o scenă din documentarul "Cazul inginerului Ursu" în care unul dintre martori e întrerupt de judecător tocmai când povesteşte cum era adus Gheorghe Ursu în pătură, de la anchetă.

"Se aude vocea judecătoarei strigând 'suficient, suficient!'. Mie scena asta mi-a dat pur şi simplu fiori pe şira spinării", reaminteşte Nagâţ.

Fiori pe şira spinării ar trebui să simţim însă cu toţii când ne gândim că, la decenii după Revoluţie, Securitatea, acel aparat monstruos care a reuşit să ţină sub teroare un popor făcându-l să-şi aplaude dictatorul, are încă puterea să controleze Justiţie, presă, politicieni.

Mai multe informaţii pe acest subiect puteţi accesa aici.

Redăm interviul cercetătoarei CNSAS

1. În 2015, CNSAS a semnalat că dosarul de urmărire informativă a lui Gheorghe Ursu a fost falsificat. La momentul respectiv, s-au făcut o sesizare către Parchetul Militar şi o serie de propuneri. Ce s-a întâmplat ulterior?

Termenul pe care l-aş folosi pentru dosarul de urmărire al lui Gheorghe Ursu este ”modificat”, fiindcă primul volum e compus din documente originale, mai puţin coperta. Restul volumelor, de la 2 la 7, conţin un fel de amestec avangardist de fotocopii după comunicate de presă, ulterioare anului '90, diverse note şi sinteze, copii după documente originale din dosarul penal, dar şi fotocopii după documente care nu mai sunt de găsit nicăieri în original.

Un bric a brac care nu respectă nicio normă de arhivare valabilă pentru dosarele Securităţii, în genere. De pildă, ştim din microfilmul volumului 1, a cărui copertă pe hârtie a fost modificată, că volumul 2 ar fi trebuit să conţină transcrieri de tehnică operativă. De regulă aceste transcrieri nu se microfilmau, dar se păstrau obligatoriu în varianta pe hârtie, în volume distincte. Ele nu mai există azi, dar ştim că s-a folosit tehnică operativă în urmărirea familiei Ursu din notiţele aflate în volumul 1. Foarte relevant este şi faptul că dosarul de urmărire, închis oficial în 1987, conţine o groază de documente din anii '90. Analiza lui, ca şi a dosarului penal, s-a făcut la CNSAS la cererea Parchetului Militar, în 2015.

Noi n-am făcut o sesizare propriu-zisă, ci o analiză a documentelor, care s-a dovedit utilă, fiindcă am regăsit-o în rechizitoriu. Dar cred că s-ar fi impus o cercetare separată pentru traseul acestor dosare în anii '90, înainte ca ele să ajungă la Parchet şi la CNSAS.

2. Cum vedeţi faptul că dosarul a putut fi falsificat? Cine a operat falsificarea şi care credeţi că a fost scopul acestei operaţiuni?

Nu pot specula asupra identităţii autorilor acestor modificări, dar nu-mi imaginez că nişte simpli arhivari şi-ar fi permis asemenea intervenţii, care sunt şi au fost întotdeauna interzise, indiferent de specificul arhivei.

Există nişte norme arhivistice generale, nişte reguli de bază care trebuie respectate în orice arhivă din ţară. Cine a înlocuit coperţile şi transcrierile de tehnică operativă n-a făcut-o din proprie iniţiativă sau de capul lui. Şi mai relevant este faptul că dosarul cu ancheta penală, în care toate declaraţiile date de Gheorghe Ursu sunt contrasemnate de cei doi foşti ofiţeri de Securitate, Pârvulescu şi Hodiş, a ajuns la familia Ursu abia în 2014 iar pentru dosarul de urmărire informativă (cel modificat drastic) a fost nevoie de o hotărâre a CSAT, în anul 2000, ca să ajungă la procurorul de caz, şi încă 15 ani ca să fie predat la CNSAS, unde-i era locul încă din 1999, când s-a înfiinţat Consiliul.

La noi, dosarul de urmărire a ajuns direct de la Parchetul Militar, în 2015. Tot acest traseu, cu totul nefiresc, al documentelor care sunt sau ar fi trebuit să fie probe în justiţie, vorbeşte de la sine.

3. Câte alte dosare credeţi că se află în această situaţie?

În arhiva Consiliului sunt multe, foarte multe dosare cu aspect sau conţinut bizar: de la unele am primit doar coperţile, fără nicio filă în interior. Altele au mult mai puţine file, judecând după numerotarea originală sau după opis, asta e o situaţie frecventă, care-i nemulţumeşte şi pe petenţi, la sala de studiu.

Altele au bucăţi de pagină decupate cu forfecuţa sau cu lama. Sunt tot felul de situaţii. Dar un caz la fel de dramatic, perfect comparabil cu cel al lui Gheorghe Ursu, este al Emiliei Kimeri, o asistentă medicală din Galaţi, autoare de manifeste, care a fost găsită moartă în Dunăre în aprilie 1987, a doua zi după ce fusese anchetată pentru ”înscrisuri cu conţinut duşmănos” la sediul Securităţii din Galaţi.

În acest caz, CNSAS a făcut o sesizare penală la Parchetul Militar, în 2017, însă din păcate dosarul s-a închis prin neînceperea urmăririi penale. În ordonanţa de clasare e menţionată, justificativ poate pentru această soluţie, lipsa multor documente. De pildă, în dosarul de urmărire nu mai există nicio declaraţie a victimei, nici manifestele care au fost expertizate grafic, nici expertiza propriu-zisă, nici măcar mesajele de adio lăsate de Emilia Kimeri familiei sale.

Practic, în forma actuală dosarul priveşte doar înmormântarea ei, nu şi urmărirea sau ancheta care a condus la deces. E un caz recent şi la fel de dramatic, în care lipsa sau ascunderea probelor a jucat un rol decisiv.

4. A reuşit fosta Securitate, în opinia dvs., să împiedice anchetarea şi trimitrea în judecată a unor crime comise în perioada ceauşistă? Şi dacă da, cum?

Da, a jucat un rol decisiv, dar nu singură, ci ajutată substanţial de complicii sau colaboratorii din clasa politică. În primul rând, au ţinut arhivele Securităţii închise cu şapte lacăte, mai bine de un deceniu după Revoluţie. Amintiţi-vă că ”Legea Ticu”, prin care s-a desecretizat arhiva şi s-a înfiinţat CNSAS, a întârziat 10 ani în Parlament şi pe urmă a mai durat încă 5 ani ca să înceapă efectiv transferul de dosare către CNSAS.

În timpul ăsta, s-au modificat ori s-au distrus documente şi dosare, au murit martori etc. Au fost acţiuni conjugate de obstrucţionarea justiţiei, ale căror urmări le vedem abia acum, în toată grozăvia lor.

5. Din constatările dvs. şi din documente existente la dosar, există probe că cei doi ofiţeri de Securitate sunt responsabili de moartea lui Gheorghe Ursu?

Cu siguranţă. Nu doar probe scrise, ci şi mărturii directe ale persoanelor care l-au cunoscut pe Gheorghe Ursu în perioada detenţiei. Despre cum au fost tratate aceste mărturii esenţiale în proces, vă puteţi face o idee urmărind documentarul făcut de Liviu Tofan şi Şerban Georgescu. În film, apare o secvenţă în care unul dintre martori e întrerupt de judecător tocmai când povesteşte cum era adus Gheorghe Ursu în pătură, de la anchetă. Se aude vocea judecătoarei strigând ”suficient, suficient!”. Mie scena asta mi-a dat pur şi simplu fiori pe şira spinării.

6. Cum v-aţi explicat achitarea celor doi?

Raţional, nu mi-o pot explica decât într-un singur fel: judecătorii au avut de ales între a-i crede pe securişti şi a-i face dreptate victimei, recunoscând oficial faptul că în România lui Ceauşescu s-au comis infracţiuni împotriva umanităţii. Au ales prima variantă. Dacă ar fi ales-o pe a doua, consecinţele pentru alţi ofiţeri de Securitate sau Miliţie, vinovaţi de fapte similare, ar fi fost imprevizibile.