Consecinţele războiului: O imitaţie stupefiantă de către Israel a războaielor naţionaliste europene
alte articole
Atunci când conservatorii israelieni se înfurie pe raţionamentele prea pacifiste, sau pe cei care, în patrie, critică politica ocupaţiei, imediat implică Europa: 'Acesta este un raţionament tipic ashkenaz, nu are nicio legătură cu Orientul Mijlociu!', a afirmat Moshe Yaalon, fost şef al armatei, astăzi vicepremier, răspunzând jurnalistului Ari Shavit într-o carte publicată recent de Ha'aretz (''Does this mean war?''). Evreul ashkenaz are rădăcini în Germania şi Europa Centrală şi vorbeşte idiş, scrie editorialista Barbara Spinelli într-un comentariu publicat miercuri de La Repubblica.
Acest stereotip nu este diferit de cel din timpul lui Bush Jr.: America este Marte şi virilă, Europa este Venus şi fuge de sabie. Ashkenazul s-a întors, ca alţi evrei în Ţara Promisă, dar are reflexele vechii Europe. Istoricul Tom Segev relatează cum erau trataţi evreii germani, la început. Îi numeau ''yekke'' şi erau consideraţi prea supuşi, cerebrali şi puţin practici. Europa este icoana negativă: are idei despre pace, dar în Orientul Mijlociu este de regulă o non-prezenţă, o non-putere. Sceptrul decisiv a fost întotdeauna încredinţat Americii.
Acesta este, pentru Yaalon, viciul celor care dau vina pe Netanyahu şi îi reproşează în aceste zile războiul din Gaza şi lipsa de iniţiativă politică în chestiunea palestiniană. Stereotipul ashkenazului. Şi Golda meir era ashkenază. Sunt ashkenazi David Grossman, Uri Avnery, Amira Hass, pacifişti şi expansionişti ca Natan Sharansky. Dar stereotipul spune ceva europenilor. Pe continentul pe care evreii au fost exterminaţi, europenii sunt risipitori cu comemorările chinuite de remuşcări şi avari cu sentimentul de responsabilitate pentru ceea ce se întâmplă în Israel. Doar ţinând predici, europenii sunt invizibili şi neascultaţi.
Totuşi Europa are ceva concret de spus despre războaiele interminabile pe care le poartă guvernele din Israel de decenii, sigure pe termen scurt că se apără, dar distrugându-se pe termen lung. Europa are o astfel de experienţă şi din acest motiv a şi pus capăt războaielor, unind mai întâi bunurile strategice germane şi franceze (cărbunele şi oţelul) şi creând apoi o uniune de state cu suveranitate împărtăşită.
Resursele din Orientul Mijlociu sunt cele acvifere din Cisiordania, gestionate de ocupant şi alocate în proporţie de 83% Israelului, şi coloniile. Europa poate conta cu atât mai mult astăzi când America lui Obama este obosită de medieri eşuate. A fost aproape o bombă articolul lui Thomas Friedman, un susţinător al Israelului, care a scris la 10 noiembrie, în New York Times: Încercaţi pacea singuri, a spus el, pentru că 'nu mai suntem America bunicilor voştri'. Nu ne mai putem activa pentru voi: 'Preşedintele meu este ocupat - My President is busy'. Chiar şi evreii din SUA se îndepărtează de Israel.
Poate că acesta este şi motivul pentru care puţini cred că ofensiva se va prelungi, repetând dezastrul care a fost ''Operaţiunea Plumb Topit'' din 2008-2009. Dar războiul rămâne un surogat al politicii. Gaza este prea dens populată pentru ca un atac să poată menaja civilii şi să nu semene ură. Obiectivele sunt prea opace. Pentru unii, obiectivul este Iranul, care a dotat cu rachete Hamas pentru a atinge Tel Avivul şi care a impulsionat multiplicarea atacurilor cu rachete asupra Israelului. Pentru alţii, războiul este propagandă: îl va favoriza pe Netanyahu în alegerile din 22 ianuarie 2013.
Altul este răul de care suferă Israelul şi care îl uzează şi îl împiedică să conceapă un stat palestinian în curs de formare, notează autoarea analizei. Sunt de acum 45 de ani - de la Războiul de Şase Zile - de când puterea nucleară israeliană ocupă ilegal teritorii care nu îi aparţin, şi chiar şi în această obstinaţie aminteşte de vechile naţionalisme europene. În 2006, coloniştii au fost evacuaţi din Gaza, dar palestinienii exercită o suveranitate falsă (o suveranitate ''soft'' cum a spus Bush Sr., la fel ca în Germania postbelică). Controlul aerian, maritim, al porţilor de intrare şi de ieşire, rămâne israelian (cu excepţia Rafah Crossing păzit împreună cu Egiptul şi până la victoria Hamas cu UE).
Lipseşte orice continuitate teritorială între Cisiordania (partea cea mai mare din Palestina, 5.860 km, 2,16 milioane de locuitori) şi Gaza (360 km, 1,6 milioane locuitori). Oare palestinienii pot spera cel puţin în Cisiordania? Nimic mai incert, dacă te uiţi la harta aşezărilor în creştere neîncetată (350.000 israelieni, aproximativ 200 de colonii). Nimeni nu poate imagina un stat palestinian operativ arhiplin cu enclave israeliene.
În teritoriu se pot vedea şi mai mari dezastre: zidul care protejează teritoriile anexate în jurul Ierusalimului, poziţiile belicoase din Cisiordania, autostrăzile rezervate israelienilor, nu palestinienilor care se deplasează mult mai lent pe drumuri mai lungi şi mai sinuoase. O arhitectură a ocupaţiei care transformă coloniile în dispozitive de control, explică arhitectul Eyal Weizman.
Este urgent să priveşti în faţă aceste adevăruri, scrie Friedman, înainte ca democraţia israeliană să moară. Poate că a venit vremea să se conceapă ceea ce este de neconceput şi să întrebi: poate un arab israelian (1,5 milioane, peste 20% din populaţie) să se recunoască mult timp în imnul naţional (Hatikvah) care cântă Ţara Promisă redată evreilor, sau în Steaua lui David pe steag? Va putea spune fără teamă: sunt cetăţean al statului Israel, nu al statului evreu?
A venit vremea ca Israelul să înfrângă naţionalismul înainte ca acesta să fie letal. Separând patria şi religia naţională, pacea este un act laic suprem. Trezirea înseamnă recunoaşterea defectelor democratice născute din ocupaţie. Minţile cele mai perspicace din Israel au arătat acest lucru de ani de zile. 'Sponsorizat de dreapta radicală din SUA, Israelul poate duce o politică radicală şi de dreapta fără a plăti niciun preţ', a afirmat Ari Shavit. Poate dispreţui propriile minorităţi, tolera vandalismele coloniştilor împotriva palestinienilor şi unor activişti pacifişti.
David Grossman i-a scris o scrisoare deschisă lui Netanyahu. Acuzaţia este de a pierde orice ocazie de a face politică în loc de războaie. Ultima ocazie pierdută este interviul acordat de Mahmoud Abbas la TV israeliană, la 1 noiembrie: preşedintele ANP s-a declarat dispus să meargă ca turist în Safad (oraşul în care s-a născut din nordul Israelului). 'În cuvintele sale a fost perceptibilă cea mai explicită renunţare la dreptul de reîntoarcere pe care un lider arab îl poate exprima într-un moment ca acesta, înainte de negocieri', potrivit lui Grossman. Abbas s-a corectat, la 4 noiembrie. Intenţia de a cere ONU recunoaşterea independenţei l-a iritat pe Netanyahu, iar Obama nu i-a recomandat acest lucru lui Abbas. Patru zile mai târziu a fost declanşată în Gaza operaţiunea 'Pilonul Apărării''.
Obiceiul războiului îl face dur pe cel care îl contractează şi distruge democraţia. În Israel se lărgeşte prăpastia dintre arabi şi evrei, religioşi şi laici. Câştigă integriştii, potrivit scriitorulului Sefi Rachlevsky care conturează astfel faţa legislaturii viitoare: o coaliţie între Netanyahu, naţionaliştii din Yisrael Beiteinu şi patru partide pe care le doresc - ca Islamul politic - şi primatul legii iudaice (halakha) asupra legilor statului.
În acest caz nu se va reveni doar la războaiele naţionaliste europene, ci la cele mai vechi războaie religioase. O imitaţie stupefiantă pentru o ţară în care Europa este un exemplu atât de rău, concluzionează editorialista.
