Cazul prădătorilor sexuali de la SNSPA: O discuţie despre dinamica dintre abuzator şi victimă. Interviu cu psihologul Andra Constantin

În spaţiul public are loc o dezbatere aprinsă pe tema profesorilor-prădători sexuali din universităţi, după cazurile "Bulai" şi "Pieleanu" de la SNSPA, care au şocat întreaga ţară.

Deşi unii dintre aceşti profesori operează de zeci de ani şi au făcut un număr uriaş de victime în rândul studenţilor, victimele lor îşi găsesc foarte rar puterea să iasă public. Cel mai adesea nu o fac deloc.

Un caz notabil este al sociologului Alfred Bulai, în cazul căruia jurnaliştii de la Snoop au obţinut dovezi clare, inclusiv înregistrări şi mărturii. După ce scandalul a devenit public şi procurorii au oferit protecţia anonimatului celor care au informaţii despre acest caz, zeci de fete abuzate sau martori la abuzuri au contactat autorităţile. Ne putem doar imagina amploarea abuzurilor acestui profesor, care şi-a perfecţionat tehnica de manipulare şi control în cele trei decenii de activitate la SNSPA.

Un studiu al organizaţiei FILIA dezvăluie o realitate şocantă: Aproximativ unul din trei studenţi din România a fost hărţuit sexual, iar în aproape jumătate dintre cazuri abuzatorul a fost un profesor.

Pentru a înţelege mai bine modul în care funcţionează mecanismele interne ale victimelor şi abuzatorilor, dar şi pentru a explora modalităţile prin care victimele pot ieşi din această capcană, Epoch Times România a discutat cu psihologul Andra Constantin.

Abuzul sexual este o experienţă traumatizantă care afectează în mod profund atât psihicul, cât şi corpul, a explicat Andra Constantin în preambulul analizei sale, adăugând că relaţia dintre cel care abuzează şi cel abuzat este extrem de complexă, implicând un amestec de factori psihologici, dar şi sociali.

Profilul abuzatorului

"Abuzatorii sexuali prezintă adesea anumite trăsături psihologice şi modele comportamentale, deşi pot proveni din orice mediu. Aceste persoane se pot confrunta şi cu probleme de control al impulsurilor şi pot recurge la manipulare, constrângere sau ameninţări pentru a-şi exploata victimele.

Din punct de vedere psihologic, agresorii au adesea un mod distorsionat de a gândi, crezând că au dreptul de a exercita control asupra altora. Unii abuzatori prezintă trăsături narcisiste, caracterizate printr-o stimă de sine fragilă şi o nevoie profundă de admiraţie şi control. Actul de abuz poate fi o modalitate de a-şi afirma dominaţia şi superioritatea, atenuând temporar sentimentele de inadecvare sau de stimă de sine scăzută.

Mecanismele de apărare precum negarea, raţionalizarea şi proiecţia pot juca un rol în psihicul abuzatorului, permiţându-i să justifice comportamentul abuziv şi să evite confruntarea cu propriile vulnerabilităţi sau vinovăţii. Negarea implică refuzul de a recunoaşte un adevăr dureros sau incomod, adesea ca o modalitate de a evita responsabilitatea.

De exemplu, un agresor sexual îşi poate nega comportamentul abuziv spunând: 'Nu s-a întâmplat niciodată; ei inventează totul', chiar şi atunci când există dovezi clare ale abuzului.

Raţionalizarea este atunci când o persoană îşi găseşte scuze pentru acţiunile sale, oferind motive aparent logice pentru a justifica un comportament care este de fapt inacceptabil. De exemplu, un abuzator îşi poate raţionaliza comportamentul spunând: 'Am făcut-o doar pentru că mă păcăleau' sau 'Părea să le placă'. Această raţionalizare transferă vina asupra victimei şi încearcă să justifice comportamentul abuziv ca fiind un răspuns rezonabil la situaţie.

Proiecţia presupune atribuirea propriilor sentimente sau gânduri inacceptabile altcuiva. De exemplu, un abuzator ar putea acuza victima că este promiscuă sau seducătoare, spunând: 'Au vrut-o; flirtau cu mine', când, în realitate, acestea sunt propriile sentimente sau dorinţe ale abuzatorului pe care le proiectează asupra victimei."

Cum acţionează abuzatorii?

"Grooming-ul este un proces deliberat şi strategic folosit de agresori pentru a stabili încrederea şi a-şi manipula victimele în vederea acceptării comportamentelor abuzive. Acest proces poate fi subtil şi insidios, desfăşurându-se adesea pe perioade îndelungate.

Prima etapă este alegerea victimei: abuzatorii selectează adesea victimele pe baza vulnerabilităţilor lor aparente, cum ar fi vârsta, starea emoţională (adesea persoane cu o stimă de sine scăzută, introvertite) sau izolarea socială. Aceştia pot viza persoane care par să nu aibă sisteme de sprijin familial sau care au fost abuzate în trecut. Într-un mediu universitar, un profesor ar putea identifica studenţii care par izolaţi, proaspăt mutaţi, care nu au deci încă un sistem de sprijin, care se confruntă cu dificultăţi academice sau personale sau caută îndrumare sau mentorat. Acest aspect este evident în cazul Bulai, în care victimele erau fie nou venite în Bucureşti, fie declară că erau timide şi nesigure pe ele în primul an de facultate, când l-au cunoscut pe profesorul Bulai.

Urmează contruirea încrederii şi a relaţiei cu victima: agresorul încearcă să câştige încrederea victimei, precum şi a familiei şi a comunităţii acesteia. Acesta se poate prezenta ca fiind grijuliu, de încredere şi de ajutor, poziţionându-se adesea ca o persoană care poate satisface o anumită nevoie sau poate oferi o atenţie specială. În cazul Bulai, flata studentele, le spunea că sunt speciale, inteligente şi valoroase, le favoriza la cursuri şi erau considerate 'preferatele profesorului'.

Odată ce încrederea este stabilită, agresorul poate începe să satisfacă nevoile specifice ale victimei, cum ar fi oferirea de sprijin emoţional, companie sau ajutor financiar. Acest lucru creează un sentiment de îndatorare şi dependenţă faţă de agresor, ceea ce face mai dificilă desprinderea victimei de relaţie. Victimele lui Bulai simţeau că întreaga lor carieră este dependentă de relaţia cu acest profesor, că dacă această relaţie eşuează, cariera lor va fi distrusă. În plus, acesta oferea sesiuni individuale de feedback, motivând că le ajută să îşi crească încrederea în ele.

Adesea, agresorii încearcă să izoleze victima de prieteni, familie sau alte reţele de sprijin. Aceştia pot încuraja secretul, pot crea o naraţiune de tipul 'noi împotriva lumii' sau pot submina subtil celelalte relaţii ale victimei, făcând-o mai dependentă de agresor. Pentru că profesorul Bulai manifesta comportament preferenţial faţă de unele studente, acestea erau excluse din grupul mare de colegi, crescând dependenţa lor de el.

Ulterior, agresorul începe să introducă treptat conţinut sau comportament sexual, testând limitele şi reacţiile victimei. Aceasta poate începe cu glume nepotrivite, atingeri accidentale sau discuţii despre sex, progresând spre un comportament sexual mai deschis. Scopul este să normalizeze activitatea sexuală şi să desensibilizeze victima la abuz. De asemenea, ar putea împărtăşi detalii personale, intime, despre propria viaţă pentru a normaliza o relaţie mai personală. Toate aceste aspecte se regăsesc în cazul Bulai: desensibilizarea a început încă de la clasă, cu cerinţe precum poze erotice, notarea fetelor pentru atractivitate, scenete între studenţi în care mimează actul sexual şi a continuat la nivel individual, complimentând fetele pentru corpul lor şi folosind termeni precum 'sexicioasă', cerându-le să se dezbrace, toate sub pretextul activităţii academice.

Odată ce abuzul începe, agresorul foloseşte diverse tactici pentru a menţine controlul şi a reduce victima la tăcere. Acestea pot include ameninţări, manipulare sau insuflarea vinovăţiei şi ruşinii. Agresorul ar putea convinge victima că abuzul este din vina ei sau că nimeni nu o va crede dacă dezvăluie ce s-a întâmplat. Din nou aceste aspecte sunt evidente în tactica lui Bulai: intimida studentele prin comentariile sale cu privire la corpurile lor, lipsa de încredere în ele şi lipsa lor de progres, le insulta, le provoca să se dezbrace mai mult, aducea discuţiile în punctul în care transfera responsabilitatea asupra lor (ele s-au dezbrăcat, ele au venit la el acasă, ele l-au sunat, ele au venit la întâlnire)."

Psihicul victimei: Impactul psihologic şi mecanismele de apărare

"Victimele abuzului sexual nu se încadrează într-un singur profil, deoarece abuzul poate afecta pe oricine, indiferent de vârstă, sex sau mediu. Cu toate acestea, anumiţi factori îi pot face pe indivizi mai vulnerabili, cum ar fi o stimă de sine scăzută, o istorie de abuzuri anterioare sau lipsa unei reţele sociale de susţinere.

Adesea, agresorii vizează persoanele pe care le percep ca fiind mai puţin capabile să pună limite clare sau mai izolate, exploatându-le vulnerabilităţile.

Victimele pot suferi o serie de consecinţe psihologice, inclusiv anxietate, depresie, tulburare de stres posttraumatic şi disociere. Trauma abuzului le poate distorsiona percepţia de sine, ducând la sentimente de ruşine şi vinovăţie. Aceste emoţii sunt adesea întărite de stigmatizările sociale legate de abuz, care pot izola şi mai mult victimele şi le pot descuraja să caute ajutor."

De ce îşi ascund victimele experienţa de abuz?

"Motivele pentru care victimele îşi ascund adesea experienţele de abuz sexual sunt multiple.Un factor semnificativ este teama de a nu fi crezute. Această teamă este deosebit de puternică atunci când abuzatorul deţine o poziţie de autoritate sau respect, ca în cazurile care implică membri ai familiei, profesori sau lideri religioşi.

Victimele se pot teme, de asemenea, de răzbunare din partea agresorului, de abuzuri ulterioare sau de marginalizarea de către societate, iar aici contextul politic şi cultural în care victima trăieşte face o mare diferenţă. În cazul Bulai, victimele se găsesc într-un context în care încrederea în autoritate în general este scăzută, din cauza nivelului ridicat de corupţie. Oamenii nu au încredere că autorităţile îi ţin în siguranţă şi atunci de ce să apeleze la ajutorul lor, mai ales că domnul Bulai este un personaj public implicat în mediul politic? Riscă şi mai mult abuz făcând asta. Organismul uman tinde întotdeauna spre homeostazie, adică spre echilibru intern, iar psihicul respectă aceeaşi lege a homeostaziei – va căuta prin orice mijloace conştiente şi inconştiente să se protejeze, să îşi menţină echilibrul. Şi atunci nevoia de a ascunde experienţa abuzului apare ca o nevoie firească.

Ruşinea joacă un rol crucial în reducerea la tăcere a victimelor. Multe internalizează abuzul, având sentimentul că sunt de vină sau că au provocat cumva abuzul. Această intenalizare este un mecanism de apărare, deoarece acceptarea realităţii abuzului poate fi devastatoare din punct de vedere psihologic. Este mai uşor de suportat pentru psihic să crezi că este ceva în neregulă cu tine, deoarece aşa ai o formă de control, te poţi schimba pe tine şi scapi de abuz, însă dacă pericolul este în exterior, devine copleşitor pentru că există teama că se va întâmpla din nou. Stigmatul social care înconjoară abuzul sexual agravează şi mai mult această situaţie, făcând victimele să simtă că dezvăluirea experienţelor lor ar duce la judecată din partea celorlalţi şi deci la şi mai multă ruşine.

Când experienţele traumatice sunt repetate şi cronice, cele mai adaptative răspunsuri de supravieţuire pentru o anumită situaţie sunt activate în mod repetat, fie ca reacţie la o ameninţare reală, fie în pregătirea pentru o ameninţare viitoare. Se întâmplă adesea ca persoanele abuzate cronic să reacţioneze prin supunere sau conformare. Este important să recunoaştem că această tendinţă spre supunere este mai degrabă un comportament defensiv inconştient decât un acord conştient. Comportamentele submisive au un rol de protecţie, deoarece urmăresc prevenirea sau întreruperea abuzului.

Disocierea este un mecanism de apărare comun ca răspuns la traumă, în care individul se detaşează de realitatea evenimentului traumatic şi 'îngheaţă' în momentul abuzului. Aceasta poate duce la amintiri fragmentate şi la un sentiment de irealitate, protejând victima de întregul impact emoţional al abuzului.

Răspunsul de îngheţ este o reacţie comună în rândul victimelor abuzurilor sexuale, adesea explicată prin prisma neuroştiinţei. Acest răspuns face parte din sistemul nervos autonom al organismului. În faţa unui stres sau a unei traume extreme, cum ar fi agresiunea sexuală, organismul poate intra într-o stare de imobilitate, atunci când celelalte opţiuni de luptă sau fugă nu sunt viabile – din cauza faptului că victima se simte copleşită, prinsă în capcană sau în stare de şoc. Răspunsul de îngheţ este un răspuns universal la frică, întâlnit la multe specii în natură pentru a-şi spori şansele de supravieţuire.

Un alt mecanism de apărare este reprimarea, ce implică blocarea inconştientă a amintirilor traumatice sau a emoţiilor asociate evenimentelor traumatice. Acest lucru poate face ca victima să nu fie conştientă de întreaga amploare a traumei sale, deşi aceasta reapare adesea sub alte forme, cum ar fi anxietatea, depresia sau simptomele psihosomatice."

Recuperarea victimelor după un abuz sexual

"Recuperarea după un abuz sexual este o călătorie profund personală şi plină de provocări, dar cu sprijinul şi resursele potrivite, aceasta este posibilă. În primul rând, este esenţial ca victimele să caute ajutor de specialitate. Multe victime ale abuzurilor au un istoric de încălcări ale limitelor în relaţiile lor, ceea ce poate reprezenta un obstacol în a iniţia o relaţie cu un terapeut, deoarece îl pot percepe tot ca pe o figură de autoritate de care se tem. E esenţial să găsească un terapeut cu care să se simtă în siguranţă, eventual specializat în traume sau abuzuri sexuale.

În plus faţă de terapia individuală, aderarea la grupuri de sprijin poate oferi un sentiment de apartenenţă la o comunitate. Faptul de a fi alături de alte persoane care s-au confruntat cu experienţe similare poate reduce sentimentele de izolare şi ruşine. Unul dintre cele mai importante lucruri este ca victimele abuzurilor să reuşească să se simtă din nou în siguranţă şi să vorbească despre ce s-a întâmplat cu oameni care îi pot sprijini.

Recunoaşterea şi validarea emoţiilor este un pas important în recuperare – emoţii precum furia, tristeţea, ruşinea sau teama sunt răspunsuri fireşti la traumă. Înţelegerea modului în care abuzul afectează creierul şi corpul poate, de asemenea, ajuta în înţelegerea propriilor reacţii şi comportamente, ajutând la atenuarea învinovăţirii de sine; aşadar, psihoeducaţia poate fi de asemenea o resursă importantă."