Castelul din Carpaţi, în negura legendelor

În frumosul judeţ Hunedoara, pe drumul ce duce de la localitatea Râu de Mori spre Râuşor, una dintre porţile de intrare în Parcul Naţional Retezat, se află ruinele cetăţii Colţ, cândva cea mai puternică fortăreaţă cnezială din Ardeal, ctitorie a nobililor români din familia Cândea. Cu un plan neregulat, în formă de stea, adaptat reliefului dur pe a fost înălţată, se pare că datează din anul 1280. Actualmente, cetatea nu mai are acoperiş, iar din zidurile cândva impunătoare au mai rămas câteva părţi, pe care nu se mai vede nici tencuiala.

În vremurile ei de glorie, fortăreaţa avea un turn-donjon care corespundea cu cel ce împodobea biserica ei. În jurul unui turn cu baza pătrată, înălţat în veacul al XIV-lea, s-au dispus incinte de încăperi şi turnuri până în veacul al XVI-lea. La piciorul cetăţii a fost şi o curte medievală, iar pe malul râului încă se mai pot zări câteva urme arheologice ale acesteia. Cnejii Cândeşti, ctitorii cetăţii Colţ, au luptat, alături de mulţi alţi conaţionali de-ai lor, în oştile celebrului voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei, Iancu de Hunedoara, apoi, mai târziu, s-au înrolat în cele ale fiului acestuia, la fel de vestit, regele Matia Corvin. În fine, ca să-şi păstreze rangul, precum alţi nobili români, Cândeştii au trecut la catolicism, şi-au schimbat numele de familie în Kendeffy, dispărând încet în aristocraţia maghiară, nemaicontând pentru istoria noastră. Cetatea Colţ, deşi neglijată de toate autorităţile din veacul al XIX-lea şi până astăzi, contează însă, mai ales de când marele scriitor francez Jules Verne a făcut-o celebră în toată lumea, cu cartea de mare succes ”Castelul din Carpaţi”, roman de anticipaţie, publicat în anul 1892, dar a cărui scriere fusese terminată în 1889. Cartea a fost publicată pentru întâia oară sub formă de foileton în ”Magasin d’education et de recreation” în răstimpul 1 ianuarie – 15 decembrie 1892 şi întreagă - la sfârşitul anului 1892 de Editura Hetzel.

Chiar pe coperta primei ediţii, unde apare desenat, castelul carpatin seamănă mult cu cetatea Colţ, cu care l-au identificat aproape toţi cercetătorii. De altfel, nu numai desenul respectiv pledează pentru această localizare, ci multe alte sugestii, pe care însă Jules Verne pare că ar vrea să le ascundă de cei neiniţiaţi. Astfel, însuşi primarul şi judele satului de la poalele castelului se numeşte Koltz, şi chiar numele de familie al unuia dintre eroii importanţi ai romanului, Rodolphe de Gortz, sugerează, într-o transcriere, magic stâlcită, tot denumirea Colţ. Numele unui doctor ce apare şi el în carte, Patok, înseamnă în limba maghiară ”Râuşor”, râu ce curge pe la poalele cetăţii respective. În fine, ajungem la mai multe legende privind autorul romanului. Una dintre ele afirma că Jules Verne ar fi fost, prin anii 1882 – 1884 prin Transilvania, unde s-a îndrăgostit de o tânără şi foarte frumoasă româncă, la îndemnul căreia ar fi făcut o călătorie incognito cu o navă pe Dunăre până la Giurgiu, apoi cu trenul la Bucureşti şi apoi la Braşov şi în final la Homorod. Cu acest prilej, scriitorul ar fi ajuns şi la Râu de Mori, cutreierând ţinutul mai multe săptămâni, vizitând şi cetatea Colţ, care a devenit apoi sursă de inspiraţie pentru romanul ”Castelul din Carpaţi”.

Când călătoreşti incognito, afli mai multe, de aceea gestul scriitorului de a nu-şi dezvălui identitatea pe meleaguri străine poate fi înţeles. Misterul dă însă primele semne, la întoarcerea în Franţa, când Jules Verne nu ar mai fi avut de ce să ascundă pe unde a colindat şi nici să încifreze numele castelului şi al oamenilor pe care i-a cunoscut în Transilvania şi în Regatul României. Ce motive să fi avut? O legendă locală spune că o fată frumoasă ar fi fugit de acasă chiar în ajunul nunţii, cu un străin de care se îndrăgostise, stabilindu-se amândoi, pentru câtva timp, la Bucureşti. Desigur, dacă s-ar fi aflat că Jules Verne era străinul cu pricina s-ar fi iscat scandal, şi în Franţa şi în România, nu doar pentru că scriitorul trecuse de 50 de ani, vârstă la care, pe vremea aceea, erai considerat bătrân, dar şi pentru notorietatea lui. Se poate presupune că iubita lui româncă nu împlinise nici douăzeci de ani.

Urmând sugestiile, se mai poate înţelege că autorul s-a descris pe sine însuşi în alt personaj important, contele Franz de Telek, al cărui nume de botez trimite, cam forţat totuşi, la numele de familie Verne. Contele o iubeşte pe cântăreaţa de operă Stilla, al cărei nume vine din latină şi înseamnă ”picătură”, iar Jules Verne, după unele surse, îi spunea iubitei sale românce ”Unica Sirenă”. În latină, Stilla Maris înseamnă ”Picătura din Mare”, sintagma fiind un simbol al celei mai mari purităţi, şi chiar Fecioara Maria era denumită astfel în Evul Mediu. Urmând firul, de la Sirenă şi (Picătură) din Mare, ajungem la cel mai des nume românesc, inclusiv în Ardeal, de pe acea vreme, Maria. ”Picătura” sugerează un diminutiv, anume Măriuţa, foarte apropiat de Miriotte, cum se numeşte frumoasa fiică a primarului Colţ, chit că scriitorul spune că acest nume înseamnă în româneşte ”Mieluşea”, adică ”Mioriţa”. Atunci, dacă dăm crezare legendei cu fata care a fugit înainte de nuntă, ea ar fi trebuit să se mărite fie cu nobilul Rodolphe de Gortz, fie cu ciobanul Frik, ambele personaje hălăduind în arealul Colţ. Tot aşa, din frumoasa şi tânăra lui iubită de la Colţ Jules Verne creează două personaje ale romanului: Stilla şi Miriotte.

În anul 2002, în ziua de Sânziene, le-am fost ghid, la cetatea Colţ, participanţilor la cel de-al treilea congres internaţional de dacologie, şi, din acea zi, am reluat cercetările asupra romanului ”Castelul din Carpaţi”. Printre altele, am încercat să văd ce-i cu un alt personaj din carte, inventatorul Orfanik, cu nume inexistent în onomastica europeană. Prin anagramare, numele acestuia poate deveni KINOFRA, cu trimitere la KIN-OEUVRE, unde KIN- în greceşte înseamă ”mişcare”, iar OEUVRE în franceză înseamnă ”operă; lucrare”. Dar KIN- e rădăcina care a dus la cuvântul modern cimematografie, în legătură cu invenţia lui Orfanik din romanul ”Castelul din Carpaţi”, tehnică prevăzută în premieră de Jules Verne, ca şi alte invenţii tehnice pe care le-a prevăzut în cărţile sale şi au fost confirmate mai târziu de realitate. În fine, dacă insistăm, scriitorul ne sugerează încă multe altele. Iată, de pildă, ce mai scrie în cartea dezbătută aici: ”Vechiul castel ocupa, pe o colină singuratică a pasului Vulcan, partea superioară a unui podiş, numit Podişul Orgal”. Ei bine, nu există niciun podiş Orgal, nici în ţinutul Hunedoarei, nici în restul României! Orgal poate fi o anagramă pentru Graal, care, printre alte variante, cum ar fi Greal şi Grial, o are şi pe cea de Groal.

Oare să fi căutat Jules Verne Graalul pe meleagurile noastre? Iar dacă într-adevăr îl căuta, cine să-i fi dezvăluit că Divinul Graal s-ar fi aflat la Colţ? Mistere, mistere, mistere! Poate că vor fi lămurite cândva. Până atunci, să-i fim recunoscători marelui scriitor care - o fi trecut, n-o fi trecut pe-aici - ne-a prezentat foarte frumos cititorilor, exprimându-şi încrederea în viitorul neamului nostru. În acest sens, el scria astfel, în frumosul său roman, despre românii ardeleni din secolul XIX: ”Se ştie, atâtea silinţe, jertfe şi sacrificii n-au dus decât la cea mai nedemnă asuprire a urmaşilor acestei rase viteze. Ea nu mai are existenţă politică. Trei călcâie au zdrobit-o. Dar valahii din Transilvania nu deznădăjduiesc că-şi vor scutura jugul. Viitorul le aparţine şi ei repetă, cu o încredere de nezdruncinat, cuvintele în care li se concentrează toate năzuinţele: Românul nu piere!”