Baconschi: O parte din pesedişti, direct legaţi de regimul criminal comunist, păreau să se simtă arşi cu fierul roşu la fiecare cuvânt al lui Băsescu
Fostul ministru de Externe, Teodor Baconschi, a rememorat, în podcastul "Rezilienţa prin cultură", realizat de Cristian Pătrăşconiu, momentul dramatic în care fostul preşedinte al României, Traian Băsescu, a condamnat oficial regimul comunist în Parlament. În acelaşi timp, Baconschi a atras atenţia că, în acel moment, România a ratat o mare ocazie istorică ce ar fi contribuit semnificativ la vindecarea unei societăţi grav afectate de anii întunecaţi ai dictaturii roşii.
Jurnalist: "Cartea Neagră a Comunismului" e şi o condamnare a comunismului, evident explicită şi cu o baterie de argumente impresionantă. Apropo de condamnarea comunismului, în 18 decembrie 2006 unde era Teodor Baconschi?
Teodor Baconschi: Eram lângă preşedintele Traian Băsescu, care îşi iţise silueta destul de subţirică aşa la o tribună la plenul Parlamentului României şi care, neabătut, a dat citire discursului prin care îşi asuma, ca şef de stat, concluziile cercetătorilor din Comisia Tismăneanu sub o avalanşă de urlete animalice ale PRM-ului de atunci şi ale unei părţi din PSD, adică oameni direct legaţi de regimul criminal şi ilegitim comunist, care păreau să se simtă arşi cu fierul roşu la fiecare cuvânt al acelui raport prezidenţial şi care au ratat şansa unei reconcilieri adevărate în sânul naţiunii române.
Adică dacă PSD, să spunem ca urmaş direct al Partidului Comunist Român, ar fi avut la unul din congresele lui naţionale iniţiativa, de pildă, de a asuma acest raport şi de a spune nu cum spunea Ceauşescu atunci când îşi veştejea predecesorul: s-au făcut şi unele greşeli, tovarăşi, în deceniul de teroare stalinistă. Nu, să fi spus onest: am fost acolo, am pus umărul, n-am făcut bine, ne pare rău şi avem nevoie să repornim viaţa României de la un punct zero, în care noi ne asumăm, chiar dacă nu fiecare din această sală, să spunem aleşii PSD-işti ai neamului au fost nemijlocit nişte torţionari – evident că n-au fost –, sau au fost doar nişte oameni laşi care au înţeles că doar prin carnetul de partid poţi să ai cât de cât o carieră profesională nestânjenită sau, dimpotrivă, una chiar favorizată.
Dar această limpezire a conştiinţei colective era o mare ocazie ratată. Adică puteau foarte bine la un moment dat, deoarece cuvintele contează dacă spun adevărul inclusiv atunci când cel care le rosteşte nu crede neapărat în ele, ele au o funcţie catarctică de purificare a memoriei, de îndreptare a unor lucruri strâmbe şi groaznice. Şi dacă aveau maturitatea politică şi totodată ataşamentul democratic pe care îl proclamă, de altfel, ar fi încetat huiduielile. Nu trebuia să aplauzi, trebuia să ţii un moment de reculegere, trebuia să dai o anumită gravitate acestui moment şi să consideri că el reprezintă un nou început pentru întreaga viaţă naţională, nu doar pentru cea politică.
Din păcate, acest prilej a fost schimonosit de musca pe căciulă a unora – despre asta e vorba. Li s-a părut că acest raport, care era o parte din această carte, cum ar veni, capitolul românesc din această carte, ar putea să ducă la o lustraţie, că s-ar putea să păţească ce au păţit victimele comunismului, deşi democraţia şi-ar interzice din start şi din principiu orice violenţă arbitrară asupra cuiva. Deci ei nu erau cu adevărat periclitaţi, dar putea să înceapă. Şi dacă se manifesta un consens bipartizan pe tema raportului final al comisiei prezidenţiale cu privire la comunism, atunci, de pildă, n-am fi aşteptat-o pe doamna Ligia Deca la spartul târgului ca să introducă Istoria Comunismului în licee, n-am fi pierdut alţi 10 ani.
Noi puteam să luăm foarte bine exemplul RDG-ului reunificat cu Germania federală, puteam urma modelul tot al Germaniei postbelice în materie de denazificare prin pedagogie. Şi în Italia post-musoliniană şi în Germania post-hitleristă au dispărut peste noapte milioanele de adepţi ai fascismului şi, respectiv, nazismului, ca şi cum n-ar fi existat. Dar acolo, cel puţin, crimele nazismului au fost expuse şi condamnate moral la nivelul educaţiei naţionale şi au rămas o temă centrală pentru toate dezbaterile civice timp de 50 de ani, şi asta a dus totuşi la un fel de conştientizare a derapajului uriaş prin care a trecut, să zicem, marea naţiune germană şi la corectarea sau respingerea unor tentaţii de genul ăsta.
Jurnalist: Fantomele care ne bântuie.
Teodor Baconschi: Da, pentru că, cu cât trece mai mult timp, cu atât oroarea se abstractizează, memoria seacă şi e umplută cu chestii mai recente şi iată că avem şi noi, am văzut mai mult ca în orice an, anul ăsta, nişte reporteri care opreau tineri timişoreni şi i-au întrebat: ştiţi ce a fost aici?
Jurnalist: Da, în piaţa din Timişoara, şi nu ştiau nimic.
Teodor Baconschi: Şi nu e vina lor. E vina politicienilor care au scăldat-o sau care au zis că condamnarea comunismului, dacă e făcută de Traian Băsescu, e o ruşine şi deci nu e valabilă. Şi atunci avem astăzi tineri cărora nu li se poate reproşa direct, pentru că nu s-a dus şcoala spre ei cu un mesaj onest de condamnare a totalitarismului în orice formă şi mai ales cu argumente. Nu trebuie să mă crezi, ia şi citeşte. Luăm puţin sumarul acestei cărţi şi vedem, de pildă, ce a însemnat lupta de clasă în Cambodgia lui Pol Pot.
Jurnalist: În Cambodgia 2 milioane de morţi, pagina 14, URSS 20 de milioane de morţi, China 65 de milioane, Vietnam 1 milion, Coreea de Nord 2 milioane, Europa de Est 1 milion, America Latină 150 de mii, Africa 1,7 milioane, Afganistan 1,5 milioane de morţi.
Teodor Baconschi: Asta cred că ţine şi de limitele creierului uman, care are un fel de autoapărare pe fond etic şi nu poate digera orori de proporţiile astea. Dacă le spui tinerilor aşa: milioane de morţi, ele nu răsar aşa pe un fundal dantesc om cu om, victimă cu victimă într-un fluviu de sânge, ci sunt pur şi simplu cifre. Ţi se pare că dincolo de fiecare element al acestor mulţimi nu se află o tragedie, distrugerea unor familii, a unor valori, a patrimoniului, a istoriei, a memoriei, a dreptăţii elementare. Nu, ţi se pare că au fost cumva ghinionişti, nişte oameni care au intrat în fălcile acestei fiare, au fost mistuiţi în stomacul ei. „Ne pare rău, dar dacă nu ne priveşte direct”, s-ar putea să nu simţim vreo formă de empatie cu aceste victime.
Deci e mult mai complicat travaliul pedagogic pentru menţinerea memoriei antitotalitare. Nu e un exerciţiu mecanic de programă, punem un curs şi vine cineva, un profesor şi ne predă câteva lecţii. Trebuie să îngrijeşti ca pe o grădină sensibilitatea umană a celor care primesc informaţii atât de hidoase.
Jurnalist: Şi chiar să cultivi un fel de imaginaţie pusă în slujba răului, să-ţi imaginezi cum a fost.
Teodor Baconschi: De asta era nevoie şi de un Muzeu Naţional, nu privat ca Memorialul Sighet, care e excepţional, dar toate formele astea de justiţie a memoriei, nu întâmplător au apărut doar din iniţiative civice, deci private. Acest stat fost comunist nu a catadicsit să aloce o sumă, bani şi un proiect şi spaţiu expoziţional bine gândit, care să fie locul de pelerinaj al sutelor de mii de elevi din România, aduşi ca să vadă nu doar pitorescul kitsch al vieţii cotidiene – cum arăta sticla de sifon, de lapte, astea antropologic sunt importante, tot catalogul ăsta iconic al comunismului bun. Dar dincolo de asta, ar trebui să înţeleagă lagărele, închisorile, torţionarii, Fenomenul Piteşti, tot ce a însemnat spălarea pe creier a doua generaţii, marea elită intelectuală.
Jurnalist: Chiar şi a părinţilor fondatori ai naţiunii. Comuniştii au omorât părinţii fondatori ai naţiunii române.
Teodor Baconschi: Cum să mai crezi într-un comunism care se spală de păcate pentru că este naţionalist, e naţional-comunism, când autorii Marii Uniri de la 1918 au murit în puşcăriile comuniste ca duşmani ai poporului? Dacă le spui tinerilor astfel de fapte în faţă şi le pui întrebări elementare, îi ajuţi să se imunizeze la propaganda care încearcă să reabiliteze acest regim politic, de departe cel mai anost şi mai nefast pentru istoria noastră, din toate cele pe care le cunoaştem.
