Arabia Saudită şi Qatar: monarhii ce se duelează

Înlăturarea regimurilor autocratice seculare din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord a anunţat o renaştere pentru partidele islamiste din regiune, declanşând o rivalitate pentru inimile şi minţile lumii sunite între puterile Golfului - Arabia Saudită şi Qatar.

Aceste monarhii petroliere învecinate au urmărit să influenţeze transformările politice din Levant şi Africa de Nord după proprii lor termeni, atât pentru a extinde interesele geopolitice cât şi pentru a se asigura că propriilor lor populaţii nu vor iniţia revolte populare.

Deşi niciuna dintre cele două ţări nu este un bastion al democraţiei, Qatar-ul s-a dovedit a fi mult mai responsabil decât Arabia Saudită în privinţa instigării mişcărilor islamiste democratice în străinătate. Rivalitatea rezultantă între cele naţiuni subminează rolul istoric al Arabiei Saudite de “bastion autoproclamat al conservatorismului islamic” în Orientul Mijlociu şi de forţă puternică a Consiliului de Cooperare în zona Golfului.

Tensiuni istorice

Din punct de vedere istoric, relaţia dintre Arabia Saudită şi Qatar a fost definită de o lipsă reciprocă de încredere, deşi temperată de un interes comun în menţinerea stabilităţii Golfului Persic. Înainte de independenţa Qatarului în 1971, legăturile familiei regale saudite cu oamenii de afaceri din Qatar, cu membrii familiei aflate la conducerea ţării şi cu triburile beduine din Qatar au facilitat o influenţă puternică saudită în problemele micului său vecin din Golf.

În 1992, două gărzi din Qatar au fost ucise într-o încleştare de-a lungul graniţei celor două ţări, precipitând un deceniu de relaţii slabe. Câţiva ani mai târziu, membrii guvernului din Qatar au acuzat Riad-ul de încercare de lovitură de stat în 1996, după ce şeicul Hamad bin Khalifa al Thani şi-a alungat de la putere tatăl într-o lovitură de palat fara vărsare de sânge în 1995. Relaţiile s-au înrăutăţit pe măsură ce mass media de stat a fiecărei ţări a descris cealaltă ţară într-un mod negativ în decursul anilor ’90.

În iulie 2006, oficialii saudiţi au contactat susţinătorii financiari ai proiectului de gaze naturale Dolphin, o conductă în valoare de 3,5 miliarde de dolari ce leagă Qatar-ul de Emiratele Arabe Unite, şi au raportat că conducta va intra în apele teritoriale saudite fara consimţământul Riadului. Propunerea unei alte conducte ce lega Qatar-ul şi Kuweitul a dat naştere unor tensiuni similare.

Totuşi, o apropiere între cele două state a început în septembrie 2007, când liderului Qatarului a făcut o vizită familiei regale saudite în Riad, urmată de o vizită a Regelui saudit Abdullah bin Abdulaziz la Doha în decembrie. Între 2008 şi 2009, oficialii celor două ţări au schimbat vizite diplomatice şi au rezolvate multe dintre tensiunile anilor anteriori, deşi legăturile cordiale ale Qatarului cu Iranul au rămas ca un spin în relaţiile dintre Riad şi Doha.

“Primăvara Arabă”

În ciuda relaţiilor tot mai bune ce au început cu o jumătate de deceniu în urmă, “Primăvara Arabă” a repornit tensiunile. Arabia Saudită – etichetată frecvent drept un stat contrarevoluţionar pentru rolul său în suprimarea mişcărilor democratice în regiune – se teme de valul de revolte populare care ameninţă poziţia sa de ancoră a unui ordin conservator care a definit echilibrul regional de putere timp de generaţii. În contrast, cu excepţia vecinei Bahrain, Qatar-ul a luat partea forţelor revoluţionare.

Poziţiile opozante în privinţa Frăţiei Musulmane au devenit o sursă de tensiune aparte.

Familia regală saudită are o atitudine pesimistă faţă de victoriile democratice ale Frăţiei Musulmane în regiune, privind modelul explicit islamist al Frăţiei în privinţa politicilor democratice ca o ameninţare la adresa propriului său sistem monarhal autocratic.

David Ottaway, un savant senior la Centrul Woodrow Wilson, explică: “În Arabia Saudită nu există partide politice, sindicate ale muncii şi există o societate civilă foarte mică. … În Egipt, este exact opusul. Ai o mulţime de partide politice, sindicate ale muncii şi o societate civilă bogată. Frăţia Musulmană acceptă realităţile din Egipt – realităţi pe care saudiţii le resping pentru propria lor societate.” În schimb, Frăţia Musulmană egipteană se opune puternic monarhiei saudite, care este văzută ca o marionetă decadentă şi coruptă a puterilor occidentale.

În schimb, Qatar-ul a încurajat o alianţă apropiată cu Frăţia Musulmană. De asemenea, reportajele entuziaste asupra revoltelor egiptene difuzate de postul Al-Jazeera, deţinut de Qatar, a contribuit indiscutabil la prăbuşirea dictatorului Hosni Mubarak. “După ce protestele au prins amploare, comunicarea şi coordonarea au devenit mai puţin esenţiale. Toată lumea se putea uita pur si simplu pe postul Al-Jazeera pentru a afla unde şi când aveau loc protestele”, scrie Marc Lynch, director al Institutului pentru Studii asupra Orientului Mijlociu din cadrul Universităţii George Washington.

Indicaţii ale influenţei Qatarului au continuat să iasă la suprafaţă după prăbuşirea regimului. În martie 2011, Khairat al-Shater – pe atunci nominalizatul Frăţiei Musulmane pentru funcţia de preşedinte – a vizitat Qatar-ul timp de câteva zile pentru a discuta despre “coordonarea dintre Frăţie, Partidul Libertate şi Justiţie şi Qatar în perioada următoare”, conform ziarului Egiptian Independent, sugerându-se ca Doha avea interese întemeiate în rezultatul alegerilor democratice din Egipt. În plus, popularul prezentator al postului Al-Jazeera Yusuf al-Qaradawi, un cetăţean al Qatarului de origine egipteană, este membru al Frăţiei Musulmane.

Dar în timp ce Al-Jazeera susţinea revoltele din Piaţa Tahrir, regele saudit Abdullah se oferea sa îl finanţeze pe Mubarak. Regele saudit a sfătuit administraţia Obama să rămână loială dictatorului până la capăt, chiar dacă forţele egiptene au început să ucidă manifestanţi neînarmaţi. Când preşedintele american Barack Obama a refuzat să asculte sfatul Riad-ului, regimul saudit a acuzat Washington-ul că se leapădă de Mubarak “ca de un Kleenex folosit.”

În Tunisia, de asemenea – locul de naştere al Primăverii Arabe – mulţi oameni au atribuit succesul partidului islamist Ennahda unei infuzii de dolari “petrolieri” proveniţi din Qatar. Faptul că prima vizită internaţională post-electorală a premierului Rashid al-Ghannouchi a avut loc în Qatar – şi faptul că ginerele său, un fost cercetător pentru Al-Jazeera în Doha, a devenit ministrul său de externe – a aruncat şi mai multe suspiciuni asupra legăturilor dintre emiratul din Golf şi partidul Ennnahda.

Speculaţiile au dus chiar la proteste în Tunisia împotriva interferenţei Qatarului în problemele interne ale ţării. În contrast, Ghannouchi nu are voie să intre în Arabia Saudită, unde dictatorul tunisian înlăturat Zine El Abidine Ben Ali a primit imediat azil politic după prăbuşirea regimului său sub greutatea revoltelor populare.

Frăţia Musulmană şi influenţele salafite

Pentru a contracara creşterea islamiştilor moderaţi afiliaţi la Frăţia Musulmană, Arabia Saudită a tins să susţină salafiţii, rivali ai Frăţiei Musulmane şi consideraţi ca fiind mai extremişti în islamismul lor. “Salafiţii privesc Frăţia ca insuficient de islamistă şi prea compromiţătoare”, explică Khalil al-Anani, un savant la catedra de Politici pentru Orientul Mijlociu din cadrul Universităţii Durham.

“Fraţii, în schimb, privesc poziţiile salafite drept naive, prea rigide, insuficient de centrate şi necorespunzătoare într-un context egiptean modern. Fraţii au arătat în timpul participării sporadice în parlamentele trecute că focalizarea lor primară este asupra politicii şi nu asupra problemelor religioase sau culturale.”

După alegerile din 2011-2012, un lider al Frăţiei Musulmane a susţinut că priorităţile partidului său erau “reforma economică şi reducerea sărăciei … nu bikini [de luptă] şi băutură.” Salafiţii, în schimb – conform profesorului Christopher Alexander – s-au adunat în jurul “unei întoarceri la vălul musulman în universităţi şi birourile publice”, “la segregarea sexuală şi rugăciunea publică în campusurile universitare”, şi “la o eliminare a partidelor politice şi a alegerilor [văzute] ca o violare a suveranităţii lui Dumnezeu.”

Perspectiva din Riad

Primavara Arabă nu este prima mişcare din Orientul Mijlociu care a slăbit regimul saudit. Creşterea naţionalismului arab în anii ’50 şi ’60 şi revoluţia iraniană din 1979 am provocat poziţia Riad-ului ca ancoră a ordinii regionale.

Aşa cum politica externă saudită a contracarat proactiv creşterea lui Nasser prin susţinerea inamicilor săi din Yemen şi a lovit regimul revoluţionar al lui Khomeini prin finanţarea lui Saddam Hussein în timpul războiului iraniano-irakian, suportul Riad-ului pentru facţiunile salafite din ţările ce trec prin deschideri politice reprezintă cea mai recentă încercare de a contracara extinderea mişcărilor regionale care intră în conflict cu interesele regatului. Totuşi, cu propriile sale resurse şi propria sa agendă competitivă regională, Qatar-ul este plasat neobişnuit de bine pentru a rivaliza cu generozitatea saudită în marele Orient Mijlociu.

Prin plasarea de pariuri pe diferiţi cai în Egipt şi Tunisia, Arabia Saudită şi Qatar-ul au devenit rivali într-o lume arabă aflată în tranziţie. Creşterea unei forme conservatoare şi totuşi democratice a Islamului ar putea fi un val pe care Qatar-ul l-ar putea încăleca, spre disperarea Arabiei Saudite. Totuşi, influenţa Qatar-ului ar putea fi stânjenită de un Egipt sau chiar a unui Irak în viitor. Mai mult, dacă Primavara Arabă se răspândeşte din Bahrain în alte emirate ale Golfului, s-ar putea ca Doha să fie nevoită să îşi stăpânească ambiţiile internaţionale şi să rezolve deficitul democratic intern.

Giorgio Cafiero este un colaborator la Foreign Policy in Focus. Prin bunăvoinţa Foreign Policy in Focus (fpif.org)