Aplicarea responsabilităţii de a proteja Siria

Asaltul brutal asupra populaţiei civile din Siria, efectuat cu tancuri guvernamentale, mortiere şi rachete continuă, dar lumea pare incapabil[ să facă mai mult decât să îşi frângă mâinile. Este acesta sfârşitul unui val democratic inaugurat de primăvara arabă şi a responsabilităţii de a proteja, doctrina R2P, pe care comunitatea internaţională a aplicat-o în cazul masacrului cetăţenilor de către liderul libian Moammar Gaddafi?

Rusia şi China se tem că aplicarea R2P în Siria ar putea avea efecte adverse într-o zi.

Relatările publicate estimează că peste 9.000 de persoane au participat la tulburările siriene, mii de persoane fiind rănite şi strămutate, în timp ce altele zac în închisorile de stat. O întrebare care rezultă din această situaţie este dacă comunitatea globală este complice prin faptul că nu a oprit haosul.

Opoziţia rusă şi chineză faţă de dorinţa de acţiune a Consiliului de Securitate al ONU sugerează acest lucru, dar adversarii regimului sirian încă mai au opţiuni bazate pe o interpretare mai largă a R2P.

Când a început acest nou secol, au apărut şi noi concepţii despre modalităţile în care comunitatea ar trebui să răspundă faţă de guvernele care îşi atacă propriul popor. Ruanda şi Bosnia au instigat noua eră, iar masacrele care au luat zeci până la sute de mii de vieţi - în unele cazuri mai mult - în Sudan, Indonezia, Uganda, Cambodgia, Siria şi Irakul lui Saddam, în era de după al doilea război mondial, a ridicat problema dacă intervenţia internaţională ar trebui să transceandă dreptul cutumiar codificat prin articolul 2 al Naţiunilor Unite, conform căruia "nimic din ce nu este cuprins în prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care sunt, în esenţă, cuprinse în cadrul competenţei interne a fiecărui stat. "

R2P

În 2005, comunitatea globală a fost de acord că a sosit timpul pentru o schimbare. Summit-ul Mondial - cea mai mare adunare din istorie a liderilor mondiali, la o reuniune plenară a Adunării Generale a ONU - a aprobat iniţiativa sprijinită de canadieni, Responsabilitatea de a Proteja, care invita comunitatea internaţională să utilizeze acţiuni diplomatice, umanitare şi colective prin prin intermediul Consiliului de Securitate - adică forţa -, pentru a proteja populaţiile de "genocid, crime de război, purificări etnice şi crime împotriva umanităţii", şi a cerut Adunării Generale să ia în considerare pe deplin problema.

Libia a marcat primul test, iar comunitatea internaţională şi-a intensificat acţiunile. Liga Arabă a cerut o zonă fără zboruri pentru a proteja populaţia ţării care participă la revoltă. După ce a primit aprobarea Consiliului de Securitate al ONU, Tribunalul Penal Internaţional l-a acuzat pe Moammar Gaddafi pentru crime împotriva umanităţii. Consiliul a aprobat apoi o acţiune militară, făcând referire la "încălcarea gravă şi sistematică a drepturilor omului" şi la "atacurile pe scară largă şi sistemice" ale regimului, care reprezentau "crime împotriva umanităţii."

Războiul de şapte luni care a urmat, a transformat cuvintele în acţiune. Acesta a generat mai întâi o campanie aeriană condusă în mare parte de NATO pentru a proteja oraşul rebel Benghazi. Timpul câştigat a permis adversarilor regimului să contraatace, ceea ce a dus în final, împreună cu puterea aeriană furnizată de NATO, la învingerea liderului libian.

Succesul părea să anunţe o nouă eră în politica la nivel global, una în care dictatorii erau avertizaţi că nu vor scăpa nepedepsiţi. Dar mulţi s-au întrebat dacă principiul va supravieţui testului timpului.

Lumea nu a fost nevoită să aştepte mult timp. În timp ce atenţia s-a concentrat asupra Libiei, neliniştea din Siria s-a transformat în demonstraţii care ameninţau să răstoarne regimul lui Assad. Guvernul a răspuns printr-o forţă în creştere în faţa unui public mondial îngrozit.

Siria

Ca şi în cazul Libiei, Liga Arabă a luat iniţiativa de a contracara. A înlăturat Siria din organism, a interzis călătoriile anumitor funcţionari sirieni în statele arabe, a îngheţat activele guvernamentale siriene din străinătate şi a oprit tranzacţiile cu banca centrală din Siria şi schimburile comerciale cu guvernul, în timp ce aşteaptă demisia preşedintelui Basher Assad.

Statele Unite ale Americii, Comunitatea Europeană şi alţii s-au alăturat iniţiativei prin impunerea unor sancţiuni diplomatice şi economice. Împreună, aceste măsuri au sugerat că R2P este în continuare activă. Dar când a fost pusă în aplicare, iniţiativa s-a dovedit insuficientă pentru a stopa violenţa.

Atât China cât şi Rusia şi-au exercitat dreptul de veto faţă de o versiune mult mai slabă a rezoluţiei privind Libia. Kremlinul a afirmat că chiar şi repetarea sancţiunilor ONU, să nu mai vorbim de o acţiune militară, ar putea dăuna păcii şi s-ar putea dovedi o pantă alunecoasă pentru răsturnarea unui guvern ilegitim.

Desigur, povestea are mai multe părţi. În cazul Moscovei nu este doar relaţia sa de lungă durată cu regimul lui Assad, care îi permite andocarea flotei sale mediteraneene în Tartus. O preocupare mai mare, iar acest lucru include şi China, este fără îndoială că Kremlinul se teme că aplicarea R2P asupra Siriei ar putea avea efecte adverse într-o zi. Ambii conducători autoritari din Moscova şi din Beijing se tem de viitoare tensiuni interne grave. Ei ar dori să prevină un precedent pentru o intervenţie internaţională în situaţia lor internă.

Acest lucru anulează iniţiativa Responsabilitatea de a proteja în Siria? Nu chiar.

Autorii doctrinei au anticipat obstacole în cadrul consiliului şi au concluzionat că, dacă organismul nu a reuşit să "se achite de sarcinile sale în situaţii şocante care aveau nevoie urgentă de acţiune, atunci este nerealist să ne aşteptăm că statele în cauză vor exclude alte mijloace şi forme de acţiune pentru a satisface gravitatea şi urgenţa acestor situaţii."

"Celelalte mijloace" nu necesită repetarea intervenţiei din Libia. Nici Occidentul şi nici Liga Arabă nu au curajul să se bage în mlaştina diviziunilor etnice şi sectare din Siria. În cazul Siriei ar fi mai bine ca liga şi aliaţii săi să aplice o abordare mai nuanţată, în plus faţă de punerea în aplicare şi consolidarea sancţiunilor economice şi diplomatice.

Pe 16 februarie, Adunarea Generală a dat un impuls în votul său de 137 la 12 - cei 12 adversari includeau Belarus, Bolivia, Cuba, Ecuador, Iran, Nicaragua, Coreea de Nord, Siria, Venezuela şi Zimbabwe, în plus faţă de Rusia şi China – faţă de sprijinirea rezoluţiei egiptene care făcea apel la regimul lui Assad de a pune capăt represiunii şi de a se conforma cererii Ligii Arabe pentru o tranziţie a puterii.

Dar rezoluţia nu a fost un plan de acţiune şi nici nu a atras unul în cadrul reuniunii celor peste 60 de Prieteni ai Siriei în februarie, în Tunisia. Această întâlnire s-a încheiat cu un apel penibil la adresa guvernului sirian de a "opri imediat toate încălcările drepturilor omului şi atacurile împotriva civililor."

Cu toate acestea încă mai rămân câţiva paşi modeşti ai R2P pe care comunitatea internaţională îi poate aproba, sub umbrela Ligii Arabe, pentru a opri masacrul:

Liga trebuie să îşi reafirme apelul de pe 22 ianuarie pentru demisia lui Assad şi să includă şi alţi membri cheie ai clicii de la guvernare. Până la urmă, orice regim este mai mult decât liderul său.

Adversarii străini ai Siriei ar trebui să folosească undele radio într-un război al propagandei pentru a oferi amnistie forţelor siriene care depun armele sau dezertează de partea rebelilor până la o anumită dată, pentru a evita urmărirea penală pentru crime împotriva umanităţii.

Dizidenţii înarmaţi din Siria ar trebui să beneficieze de ajutor militar şi de instruire pentru a putea combate infanteria, armura, şi elicopterele guvernului.

Statele Unite şi alţii trebuie să facă lobby ca Rusia şi China să sprijine R2P, spunându-le că se află de partea greşita a istoriei, acţiunile lor având consecinţe care le vor diminua interesele politice şi economice din regiune în anii următori.

Mediatorii străini ar trebui să ajute la modelarea opoziţiei siriene divizate, într-un guvern interimar unit recunoscut pe plan internaţional, în aşteptarea pregătirilor pentru a pune bazele unor alegeri legislative şi a creării constituţiei - învăţând din dificultăţile cu care s-au confruntat Libia şi Egiptul - pentru o nouă Sirie democratică odată ce actualul guvern cade.

Ce este în joc în Siria este mai mult decât viitorul Damascului. Aplicarea cu succes a R2P va face o declaraţie că Libia nu a fost o întâmplare. Aceasta va trimite un mesaj: În cazul guvernelor care îşi omoară poporul pentru a rămâne la putere, comunitatea internaţională se va asigura că supravieţuitorul nu va fi regimul, ci poporul.

Bennett Ramberg, Ph.D., JD, a servit în Biroul de Afaceri Politico-Militare al Departamentului american de Stat, în timpul administraţiei lui George H.W. Bush. Cu permisiunea YaleGlobal Online. Copyright © 2012, Centrul Yale pentru Studiul Globalizării, Universitatea Yale.