Analiza lui Stanomir: Cine sunt "morţi vii care ne bântuie din nou" / "Caracatiţa" care sugrumă România
Politologul Ioan Stanomir a opinat, la "Punctul pe ştiri", un podcast Rock FM realizat de Magda Grădinaru, că problema României nu a fost niciodată doar Liviu Dragnea sau un partid anume, ci un întreg sistem care a permis formarea unor grupuri privilegiate şi inexpugnabile.
În opinia profesorului, deşi România a avut trei decenii de democraţie neîntreruptă, influenţele vechiului sistem – de la reflexele autoritare până la moştenirea ceauşistă – continuă să bântuie societatea.
Redăm mai jos o parte din discuţie.
Ioan Stanomir: Haideţi să ne aducem aminte de Ordonanţa 13. Nu este simbolic faptul că, după ce am dorit să apărăm statul de drept împotriva Ordonanţei 13, ne aflăm în situaţia în care autorul Ordonanţei 13 este aliatul magistraţilor? Iarăşi, eu doar pun o întrebare.
Spre deosebire de alţii, eu nu am certitudini. Eu doar pun întrebări şi îi las pe cititorii dumneavoastră să-şi dea răspunsul. E o evoluţie interesantă, ceea ce dovedeşte că domnul Dragnea nu a fost niciodată singur pe acel drum.
Eu însumi şi alţii am comis o eroare. Am crezut că problema acestei ţări este, printre altele, doar domnul Liviu Dragnea. Problema este mult mai adâncă. Şi ea este definită de un regim politic care a permis, în termenii cei mai neutri cu putinţă, alcătuirea de grupuri privilegiate în societate, iar aceste grupuri privilegiate sunt inexpugnabile astăzi. Iar populaţia înţelege acest lucru.
Jurnalistă: Are pârghii populaţia în acest fel? Ar fi votul teoretic? Protestul stradal?
Ioan Stanomir: Protestul stradal cred că este o cale epuizată – aş spune şi de-o parte, şi de alta. În al doilea rând, votul.
Ce a schimbat votul de anul trecut în materia alegerilor parlamentare? Vreau să vă aduc aminte că a fost reconfirmat prima dată domnul Marcel Ciolacu. Iar acum este foarte posibil ca viitorul prim-ministru să fie domnul Sorin Grindeanu.
Eu nu cred că sunt bănuit că aş fi avocatul domnului George Simion sau al doamnei Ana Maria Gavrilă. Dar nici nu sunt propagandistul celor care guvernează astăzi România. Aşa că îi las încă o dată pe cititorii dumneavoastră să se întrebe dacă o astfel de continuitate e de natură să întărească sau nu încrederea în regimul democratic.
Jurnalistă: Să ne uităm puţin totuşi la elementele care compun acest regim, pentru că, aşa cum spuneţi, n-a fost doar domnul Liviu Dragnea, n-a fost doar PSD. Acum pare că toată lumea spune: e doar AUR, e doar extremismul, e doar mâna Rusiei. Dacă n-ar fi ele, am avea de toate.
Ioan Stanomir: Vreau să vă amintesc că, până să vină teoretic mâna Rusiei, noi am avut pe domnul Liviu Dragnea şi pe domnul Victor Ponta, printre alţii. Ordonanţa 13 nu cred că a fost gândită în laboratoarele Kremlinului.
Modul în care a fost guvernată ţara în pandemie n-a fost gândit în laboratoarele Kremlinului. Domnul Marcel Vela şi domnul Raed Arafat, cei care înspăimântau populaţia la orele de maximă audienţă, nu erau neapărat teleghidaţi de la Kremlin. Cei care au mimat transparenţa în relaţia cu războiul din Ucraina nu au fost teleghidaţi de la Kremlin, dar au servit Rusiei în slăbirea democraţiei noastre.
Jurnalistă: Avem asta, dar avem şi un teren care este specific românesc. Întrebarea este dacă este doar politicul de vină sau dacă există anumite vulnerabilităţi culturale care, iată, trec de la o generaţie la alta şi care să ne facă atât de slabi în faţa imixtiunii Rusiei, dar şi în faţa politicienilor care au doar interese de grup şi de clan.
Ioan Stanomir: Sigur, societatea noastră nu e o societate perfectă. Dar a reuşit totuşi performanţa de a avea 30 de ani de democraţie neîntreruptă, bazată pe vot universal. Este cea mai lungă perioadă în istoria noastră. Trebuie să admitem acest lucru. Încât este vorba de maniera în care noi ne raportăm la regim şi este vorba de maniera în care noi gândim şi regândim acest regim. Continuităţile există, dar ele se şi slăbesc. Ion Iliescu a murit, o parte dintre colaboratorii săi sunt istorie. Corneliu Vadim Tudor a murit. Dan Diaconescu nu mai este activ politic. Dar locul lor a fost luat de alţii.
Pentru că discontinuităţile biologice sunt dublate de continuităţile intelectuale şi atunci ştafeta este preluată, cum ar fi spus Paul Everac, un alt neocomunist, pentru a-l cita pe profesorul Cristian Preda în cartea sa recentă. Paul Everac, dramaturg ceauşist şi ideolog fesenist – ştafeta nevăzută. Ştafeta nevăzută este dată altora. De la Corneliu Vadim Tudor, sub o formă mutantă, ea trece la Călin Georgescu.
Numitorul comun este Nicolae Ceauşescu. Întrebarea este: de ce nu putem, în fine, să-l îngropăm pe Nicolae Ceauşescu? Ce este în această societate încât Nicolae Ceauşescu să ne bântuie după 35 de ani? Pentru că sunt perioade în care există sentimentul că ne-am despărţit de comunism. Cel puţin aparent. Ne-am despărţit aparent de trecutul holocaustului. Şi cu toate acestea, aceste trecuturi apar, ca şi cum ar fi nişte morţi vii care ne bântuie din nou. Ca şi cum ar fi statuia regelui din Hamlet, care îţi aduce aminte de păcatul pe care nu-l poţi spăla.
Jurnalistă: Reziduurile ceauşiste au dus totuşi astăzi la un model salvator de-a dreptul grotesc, pentru că românii se îndreaptă spre un neoceauşism care pare salvator şi vorbim tocmai despre un regim politic malign în toate formele lui.
Ioan Stanomir: Sigur, este vorba de un neoceauşism susţinut de cetăţeni care, majoritar vorbind, nu au nicio legătură biologică cu epoca ceauşistă. Artizanii acestui neoceauşism au o legătură. O parte copleşitoare a votanţilor domnului Călin Georgescu nu sunt legaţi în niciun fel de ceauşism. Vă rog frumos să vă uitaţi pe profilul votanţilor domnului Călin Georgescu. Este un profil eclectic, dar nu este profilul nostalgicilor PRM-işti din anii ’90. Este cu totul altceva.
Este vorba de o revoltă care şi-a găsit un făgaş al contestării radicale în numele reîntoarcerii la trecut. Nu e nimic surprinzător. Contestarea dreptei radicale întotdeauna s-a bazat pe un mit al trecutului ideal. Iar Nicolae Ceauşescu, care era – să nu uităm – un comunist, în pofida a ceea ce se spune astăzi, profita la un moment dat şi el de această tentaţie a întoarcerii într-un trecut care, de fapt, există doar în măsura în care noi îl creăm.
Noi nu ştim despre daci decât ceea ce ne-a spus Nicolae Ceauşescu prin intermediul regizorilor săi şi al istoricilor protocronişti. Noi nu ştim mai mult. Compatrioţii noştri îl ştiu pe Burebista şi pe Decebal de la televizor şi de pe TikTok, îl ştiu pe Corneliu Zelea Codreanu de pe TikTok. Îl ştiu pe Ion Antonescu de pe TikTok.
Cunoaşterea lor istorică este limitată. Dar întrebarea este de ce şcoala a fost slăbită într-atât încât transmiterea cunoaşterii istorice şi morale să fie atât de precară? De ce prima grijă a acestui guvern a fost aparent reglarea conturilor cu profesorii socotiţi marii trântori ai acestei ţări? Sunt profesorii cei mai mari trântori în această ţară? Iarăşi o întrebare pe care doar o pun. Şi în acest mod s-a compromis.
Pentru că, vedeţi, termenul de profesor are o rezonanţă mitică în imaginarul românesc. Călin Georgescu a fost aureolat de acest nimb al profesorului. Nimbul nu l-a mai aureolat pe George Simion. Domnia sa are multe calităţi, este cu siguranţă, cred, mai pragmatic decât domnul Georgescu, mai puţin dezechilibrat intelectual şi mai brutal decât domnul Călin Georgescu. Dar nu poate fi privit ca un profesor. El este privit drept un lider, un conducător, un decident hotărât, cu mână de fier. Dar nu poate fi profesor. Domnul Călin Georgescu era profesor pentru că domnia sa vorbea ca un profesor.
Şi tragedia este că în această ţară semidoctismul a ajuns să fie privit drept apanajul profesorilor. E o tragedie pentru noi. Adică limbuţii lui Maiorescu au ajuns să fie emblema profesorului de astăzi.
Jurnalistă: Pentru că trăim într-o ţară în care oamenii au acces la educaţie destul de precar, biblioteci nu există, practic, şi într-adevăr am redus până şi norma bibliotecarilor.
Ioan Stanomir: În general, noi spunem „România educată”. Dar facem tot ceea ce ne stă în putinţă spre a submina acest edificiu. Vorbim despre tradiţie, dar o mutilăm. Vorbim despre credinţă, dar o batjocorim. Vorbim despre familie, dar o uităm. Vorbim despre copii, dar îi maltratăm. Vorbim despre bătrâni, dar îi uităm şi îi lăsăm să moară. Vorbim despre doamne, dar în loc să le omagiem, le lăsăm pradă celor care le bat şi le batjocoresc.
Jurnalistă: Deci, practic, statul şi-a evacuat rolul social.
Ioan Stanomir: Nu doar statul, cetăţenii fac asta. Statul nu pedepseşte, dar nu statul face crime împotriva doamnelor care sunt soţii sau partenere ale unor sociopaţi şi ale unor dezechilibraţi şi ale unor persoane cu potenţial agresiv.
Am văzut că mulţi spun aceasta pe seama capitalismului. Asta o spui dacă eşti din categoria lui Zohran Mamdani şi a formaţiunii politico-militare Hamas. Eu n-am să spun asta niciodată. Dar am să spun altceva: că tratamentul aplicat femeilor într-o societate este imaginea cea mai clară a modului în care noi îi respectăm sau nu demnitatea umană şi, dacă o doamnă suferă în societatea noastră, înseamnă că suferim cu toţii.
Eu nu am intelectul neomarxiştilor de la noi care fac conexiuni abracadabrante între violenţa împotriva femeilor şi sistemul capitalist. Oare în Rusia domnului Vladimir Putin sau în Teheranul teocraţilor tot capitalism este? Eu cred că, dimpotrivă, într-un stat de drept există şanse de a pedepsi pe cei care ridică mâna împotriva doamnelor. Dar nu îmi aduc aminte ca în Gaza stăpânită de teroriştii Hamas să fi fost vreo preocupare pentru drepturile doamnelor.
Îmi pare rău, dar asemenea elucubraţii compromit o cauză nobilă şi dovedesc încă o dată că radicalismul de la noi, de stânga şi de dreapta, este orbit. El nu vede realitatea, vede doar fantasmele ideologice care îl locuiesc.
Jurnalistă: Şi, aşa cum spuneţi, statul pedepseşte, dar statul şi ar trebui să şi educe.
