Alegerile europarlamentare din luna mai au arătat o Uniune Europeană divizată

Ceea ce mulţi observatori ai vieţii politice europene au considerat a fi cele mai importante alegeri europene de la introducerea sufragiului universal direct pentru Parlamentul European, în 1979, s-a dovedit a fi în final o realitate dureroasă, de care mulţi se temeau: Europa este profund divizată.

În afară de lipsa sprijinului pentru măsurile de austeritate nepopulare adoptate de guvernele din UE, această linie de divizare din interiorul Uniunii Europene şi mai ales rezultatele scrutinului european din 22-25 mai 2014 ar putea reprezenta o reală provocare pentru o organizaţie a cărei misiune esenţială este însăşi integrarea.

Atunci când precedentul Parlament European şi-a preluat mandatul, în 2009, UE primise relativ recent doi noi membri (România şi Bulgaria, care au aderat la 1 ianuarie 2007), iar Tratatul de la Lisabona urma sa modifice şi să consolideze instituţiile europene. De atunci s-au schimbat însă multe - Uniunea Europeană a cunoscut cea mai gravă criză, caracterizată mai ales de falimente bancare, o spirală a datoriilor şi niveluri record ale şomajului. Iată de ce alegerile europarlamentare au reprezentat mai mult decât un simplu scrutin, ele fiind o şansă reală pentru europeni de a evalua capacitatea propriilor guverne de gestionare a crizei, dar şi o posibilitate de a-şi exprima opiniile faţă de viitorul rol al UE.

Ce a surprins poate mai mult decât la alte alegeri a fost apatia alegătorilor europeni faţă de viitorul UE: prezenţa la vot a fost de numai 42,54%. După 10 ani de apartenenţă la Uniunea Europeană, în unele ţări central şi est-europene entuziasmul pare să se fi estompat. Astfel, 87% dintre cetăţenii cu drept de vot din Slovacia nu s-au prezentat la birourile de vot, iar în Italia, unul dintre statele fondatoare ale Uniunii, prezenţa la vot a înregistrat un nivel minim record.

În termeni mai concreţi, rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European (ce are 751 de membri) au confirmat că Partidul Popular European (PPE) rămâne cea mai puternică formaţiune paneuropeană. Având un grup europarlamentar de 219 membri, Partidul Popular European este format în prezent din 78 de partide naţionale din 39 de ţări. Din PPE fac parte, printre alţii, 12 şefi de stat sau de guvern din Uniunea Europeană şi 14 membri ai Comisiei Europene.

Pe poziţia a doua în scrutinul europarlamentar s-au plasat socialiştii europeni, care au 191 de mandate în Parlamentul European. Actualul preşedinte al PE, social-democratul german Martin Schulz, a fost reales la începutul lunii iulie în funcţie, pe baza unui 'acord tehnic' cu popularii europeni ce presupune împărţirea între principalele două grupuri europarlamentare a mandatului de 5 ani al preşedintelui Parlamentului European. În acest context, de la 1 ianuarie 2017, postul de preşedinte al PE va reveni unui reprezentant al PPE, dacă nu au loc evoluţii neaşteptate în relaţiile dintre grupurile PPE şi Alianţa Progresistă a Socialiştilor şi Democraţilor (S&D).

Alegerile europene din 22-25 mai au adus şi căderea liberalilor europeni (Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa - ALDE) pe poziţia a patra între grupurile europarlamentare, cu 67 de mandate, şi cea a Verzilor pe poziţia a şasea, cu 50 de mandate. În schimb, se remarcă ascensiunea Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni, care au 70 de mandate europarlamentare, dar şi a comuniştilor (Stânga Unită Europeană - GUE, 52 de mandate).

Nemulţumirea electoratului european faţă de modul de gestionare a crizei de către guvernele naţionale s-a reflectat parţial şi în numărul relativ ridicat de locuri în PE obţinut de partidele eurofobe şi extremiste. Astfel, grupul Europa Libertăţii şi a Democraţiei Directe, condus de liderul Partidului Independenţei din Marea Britanie (UKIP), Nigel Farage, şi de reprezentantul Mişcării '5 Stelle' din Italia, David Borrelli, deţine în urma alegerilor 48 de mandate europarlamentare. Alţi 52 de eurodeputaţi sunt neafiliaţi vreunui grup europarlamentar.

O altă caracteristică a alegerilor europarlamentare din acest an a fost şi faptul că pentru prima dată partidele paneuropene şi-au desemnat, înaintea scrutinului european, candidaţii la postul de preşedinte al Comisiei Europene (CE). Astfel, fostul premier luxemburghez Jean-Claude Juncker a devenit automat candidatul la preşedinţia Comisiei întrucât PPE a câştigat alegerile europarlamentare, în dauna socialiştilor şi implicit a candidatului desemnat de aceştia, Martin Schulz.

Cu 423 de voturi favorabile, 209 împotrivă şi 67 abţineri, Comisia Juncker a obţinut pe 22 octombrie susţinerea Parlamentului European, iar la 1 noiembrie şi-a preluat efectiv mandatul.

După cum el însuşi spunea, Jean-Claude Juncker a vrut o Comisie Europeană ''foarte politică''. Din ea fac parte patru foşti premieri, doi foşti miniştri de externe şi doi foşti miniştri ai economiei. Şase membri ai Comisiei Barroso II (2009-2014) se regăsesc Comisia Juncker: Kristalina Gheorghieva, Neven Mimica, Günther Oettinger, Johannes Hahn, Măros Sefcovic şi Cecilia Malmstrom.

Noul executiv al UE are şapte vicepreşedinţi, fiecare dintre ei conducând câte un 'cluster' şi coordonând mai mulţi comisari europeni: social-democratul Frans Timmermans (prim-vicepreşedinte al CE - o inovaţie a lui Juncker - responsabil pentru o mai bună legiferare, relaţii interinstituţionale, statul de drept şi Carta drepturilor fundamentale), Kristalina Gheorghieva (buget şi resurse umane), Andrus Ansip (piaţa unică digitală), Valdas Dombrovskis (euro şi dialog social), Jyrki Kaitanen (ocuparea forţei de muncă, creştere, investiţii şi competitivitate), Măros Sefcovic (uniunea energetică) şi Federica Mogherini (care potrivit Tratatului de la Lisabona este şi Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe). În noua Comisie, portofoliul politicii regionale este deţinut de fosta eurodeputată Corina Creţu.

Principalele dosare preluate de la Comisia Barroso şi care vor trebui să fie gestionate eficient sunt relansarea creşterii economice, lupta împotriva şomajului, realizarea planului de investiţii, dar şi menţinerea rigorii bugetare.

Cel mai mare dosar al Comisiei Juncker este, fără îndoială, planul de investiţii masiv destinat relansării creării de locuri de muncă şi a economiei de pe întregul continent. La finalul lunii trecute, Jean-Claude Juncker a prezentat iniţiativa executivului comunitar privind crearea unui Fond european pentru investiţii strategice (FEIS) în scopul mobilizării, în final, a 315 miliarde de euro într-o perioadă de trei ani.

Proiectul Bruxellesului se va baza pe o parte a bugetului european şi pe Banca Europeană de Investiţii (BEI), care trebuie să asigure 21 de miliarde de euro în garanţii pentru a atrage investitorii privaţi.

La numai câteva zile după preluarea mandatului, Comisia Juncker a trebuit să facă faţă unei prime mari provocări, după ce presa a dezvăluit existenţa unui sistem de evaziune fiscală în perioada când Jean-Claude Juncker era premier al Luxemburgului. Juncker a negat însă 'orice conflict de interese' şi şi-a reafirmat dorinţa de a lupta împotriva acestui fenomen. El a declarat că ancheta în acest caz va fi condusă de comisarul european pentru concurenţă Margrethe Vestager, el promiţând că nu vor discuta împreună cazul pentru a nu se consideră că ar încerca să influenţeze rezultatul investigaţiei. Ancheta vizează de asemenea Olanda şi Irlanda.

În schimb, grupul europarlamentar EFDD a depus o moţiune de cenzură împotriva preşedintelui Comisiei Europene (CE), Jean-Claude Juncker, care a fost respinsă prin vot de Parlamentul European pe 27 noiembrie. Moţiunea a fost respinsă cu voturile a 461 de eurodeputaţi, în timp ce 101 au votat pentru moţiune, iar 88 s-au abţinut. Pentru ca moţiunea să fi trecut ar fi fost nevoie de două treimi din voturile celor 751 de eurodeputaţi.

În moţiune se menţiona că o persoană responsabilă pentru aplicarea unor politici agresive ce au permis sustragerea de la plata impozitelor nu ar trebui să fie la conducerea Comisiei Europene, instituţie ce investighează în prezent mai multe scheme financiare prin care guvernul luxemburghez ar fi ajutat companiile multinaţionale să încalce directivele europene cu privire la ajutoarele de stat.

În privinţa priorităţilor majore de politică externă ale noii Comisii Europene, acestea se referă mai ales la soluţionarea crizei cu Rusia şi la relansarea negocierilor cu Statele Unite ale Americii în vederea încheierii unui acord de liber schimb.