Ahmed Ben Bella şi Robert Mugabe: Să pleci erou, să rămâi dictator
Ahmed Ben Bella, preşedintele Algeriei în perioada 1962-1965, considerat părintele statalităţii algeriene, a murit la vârsta de 96 de ani, în Alger. Din alt stat african, Zimbabwe, parvin informaţii despre starea de sănătate critică a preşedintelui în exerciţiu, Robert Mugabe, promotorul în vârstă de 88 de ani al independenţei acestei ţări.
Cei doi lideri au o soartă diferită. În pofida tuturor meritelor sale în faţa tinerei naţiuni algeriene, Ben Bella a fost dat jos de la putere şi a stat mulţi ani în exil, în timp ce Mugabe se află la putere de 32 de ani şi, după toate probabilităţile, va deveni lider pe viaţă. Cu toate acestea, cei doi au şi un lucru în comun: ambii au fost la vremea lor simboluri vii ale luptei anticoloniale, care încânta 'omenirea progresivă', notează cotidianul rus Gazeta.
Eliberarea Algeriei de sub dominaţia franceză a fost un punct de reper nu doar pentru Africa de Nord şi lumea arabă, ci şi pentru Franţa, pentru care epopeea algeriană a fost probabil pagina cea mai dureroasă de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Proclamarea independenţei Zimbabwe în 1980 a fost un exemplu nu doar de mişcare de eliberare naţională reuşită, ci şi de politică vizionară a unui lider, datorită căreia ţara sa a fost timp de mulţi ani un caz rar întâlnit în Africa, de prosperitate şi pace socială.
Epoca de colonizare s-a încheiat demult, însă Europa şi Africa nu pot să depăşească nici la această oră consecinţele ei. Urmaşii imperiilor coloniale europene - Franţa, Marea Britanie, Portugalia, Belgia - par să fi trecut demult peste sentimentul nefast de pierdere a coloniilor, iar colonialismul însuşi este recunoscut drept o practică vicioasă, pentru care trebuie să-ţi ceri scuze. Cu toate acestea, senzaţia de ambiţii lezate se menţine, fapt care se manifestă în cel mai surprinzător mod, constată Gazeta.
Astfel, războiul libian de anul trecut, în care s-au implicat cu entuziasm Parisul şi Londra, a devenit un fel de reeditare a crizei Canalului de Suez din 1956. Cu toate acestea, potrivit ziarului rus, experienţa din 2011 este ceva mai reuşită: după doborârea lui Moammer Gaddafi, nici Marea Britanie, nici Franţa nu şi-au restabilit importanţa strategică mondială, însă şi-au îmbunătăţit în mod substanţial autoaprecierea.
Cea mai evidentă moştenire a acestui trecut o constituie în Europa numeroşii originari din fostele colonii, fapt care stârneşte tensiuni crescânde în societate, subliniază Gazeta. Totodată, nu este deloc obligatoriu ca aceşti imigranţi să provină din fostele colonii ale statelor în care se stabilesc: în Olanda, de exemplu, cele mai mari conflicte sunt cauzate de comunitatea marocană, cu toate că Maroc a fost colonie franceză. Acest gen de probleme nu se referă direct la perioada colonizării: cei care s-au mutat în ţările din Europa în acea perioadă sau imediat după încheierea ei s-au asimilat de regulă într-un mod destul de liniştit.
Ideea multiculturalităţii, adică a dreptului imigranţilor de a-şi păstra cultura şi obiceiurile, a apărut deja mai târziu, aplicată la valurile de imigraţie ulterioare, iar unul dintre punctele sale de sprijin l-a constituit sentimentul de vinovăţie pentru fosta exploatare colonială. Astăzi acest model a fost declarat ineficient, însă nu i s-a găsit niciun înlocuitor: este greu de crezut că în prezent se va reuşi renaşterea practicii de asimilare din secolul trecut. În acest context, cotidianul Gazeta se întreabă dacă în Europa nu vor apărea apologeţi ai trecutului colonial ca reacţie la incapacitatea de a găsi o linie justă în relaţia cu elementele de alte culturi, din ce în ce mai numeroase.
În Africa situaţia este inversă, colonialismul fiind o explicaţie universală pentru orice probleme socio-economice şi politice. În acest sens, exemplul lui Mugabe este reprezentativ, consideră cotidianul moscovit. Timp de 20 de ani Zimbabwe a fost un model de coexistenţă aproape armonioasă între majoritatea de culoare şi cetăţenii albi, urmaşii englezilor colonizatori. Datorită fermierilor albi, care alimentau în sens propriu jumătate din Africa, Zimbabwe a rămas multă vreme un stat prosper. Situaţia, însă, s-a înrăutăţit treptat, iar la graniţa cu secolul XXI, lovindu-se de o gravă criză economică, Mugabe a făcut apel la o tactică verificată: a amintit de moştenirea colonialistă şi despre inechitatea istorică.
Campania demarată de el în vederea exproprierii fermierilor albi în favoarea veteranilor luptei de eliberare a dus la exodul unei bune părţi a populaţiei albe şi la un puternic declin economic al ţării, de pe urma căruia Zimbabwe nu şi-a revenit nici în ziua de azi. Exemplul preşedintelui Mugabe şi al altor lideri africani, care se află la putere de decenii, arată cum legitimitatea iniţială, ale cărei rădăcini pleacă din mişcarea de eliberare şi din autoritatea părintelui întemeitor, se risipeşte pe măsură ce liderul carismatic se transformă într-un veritabil dictator, subliniază cotidianul rus.
De altfel, Mugabe a avut mai mult noroc decât longevivii săi colegi din Africa de Nord: el nu va supravieţui până la propria 'primăvară'. Desigur, nu este exclus nici ca Mugabe să fie declarat după moartea sa erou al mişcării de eliberare naţională, evitând exilul, ruşinea sau moartea chinuitoare.
Însă, potrivit Gazeta, cel mai mare noroc l-a avut probabil Ben Bella: acesta a fost înlăturat de la conducere la timp şi, drept rezultat, nu a îngroşat rândurile preşedinţilor care se agaţă pentru o veşnicie de putere. Reuşind să trăiască 96 de ani, Bella a intrat în istorie ca un erou nobil, prin rolul pe care l-a avut în eliberarea şi crearea Algeriei independente, nu în calitate de exemplu al modului în care se poate schimba un neînfricat luptător pentru independenţă, în cazul în care se reţine exagerat de mult la putere, conchide Gazeta.
