A venit primăvara!
La noi la români primăvara debutează ca întotdeauna cu Babele şi Mărţişorul. Cultura românească a reuşit să păstreze din generaţie în generaţie tradiţiile strămoşilor, astfel că printre cele patru mituri importante ale românilor îl vom întâlni şi pe cel al "Babei Dochia”, care are o strânsă legătură cu perioada 1-9 Martie şi cu "Mărţişorul”.
Mitul "Traian şi Dochia” este rezultatul unei întregi experienţe de viaţă a poporului român” - George Călinescu
Mitul Babei Dochia
Una din variantele acestui mit este "Traian şi Dochia” despre care celebrul critic literar spunea că este "rezultatul unei întregi experienţe de viaţă a poporului român ”. Se spune că Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal, de care s-a îndrăgostit Traian, cuceritorul Daciei. Urmărită fiind de trupele lui Traian, aceasta se ascunde pe muntele sacru, Ceahlău, împreună cu oile. Este ajutată de Maica Domnului, care o transformă, împreună cu turma sa, într-un complex de stânci.
O altă variantă povesteşte despre Baba Dochia care a avut un fiu, pe numele său Dragobete care s-a căsătorit împotriva dorinţei ei. Pentru a-şi necăji nora, într-o zi rece de iarnă, i-a dat acesteia un ghem de lână de la o oaie neagră şi a trimis-o la râu să-l spele, spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă. Fata a încercat să spele lâna, dar chiar dacă degetele sale au început să sângereze, culoarea lânii rămânea tot neagră. De disperare, pentru că nu se putea întoarce acasă la soţul iubit, a început să plângă. Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Cristos i-a apărut în cale şi i-a dat o floare roşie, spunându-i să spele lâna cu ea. Mulţumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna şi a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită că a reuşit să ducă la bun sfârşit această sarcină grea şi-a îndreptat paşii spre casă, dar nu a fost primită bine. Din contră, Baba Dochia auzind povestea fetei, a acuzat-o că Mărţişor (aşa îi spunea fata, deoarece nu-l recunoscuse pe Iisus) era iubitul ei. După această întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa de oi spre munte, convinsă fiind că primăvara venise deja - altfel de unde ar fi putut Mărţişor să aibă floarea? Pe parcursul călătoriei, cum vremea era frumoasă, ea a început să lepede pe rând cojoacele. În fiecare zi câte unul, până ce în ziua a noua a rămas fără. Atunci vremea s-a schimbat. A venit o zăpadă (a Mieilor) şi un ger năprasnic. Dochia a îngheţat împreună cu oile sale, transformându-se cu timpul, conform legendei, în stană de piatră.
Se spune că formaţiunea de stânci numită Babele, ce se poate observa şi astăzi pe muntele Ceahlău, stă mărturie acestui mit străvechi, indiferent care este sâmburele de adevăr din spatele legendei.
De aceea zilele capricioase de la începutul lunii martie, în care primăvara încă se îngână cu iarna se numesc "babe”. Femeile îşi aleg în fiecare an o zi între 1 şi 9 şi se spune că vremea din ziua pe care au ales-o le arată dacă vor avea un an bun sau rău şi dacă vor fi vesele şi însorite sau mohorâte şi triste tot anul.
Simbolul Mărţişorului
"La oraşe e o sminteală mare a rostului ce-l are mărţişorul, că-l facem din aur ori din tinichea galbenă, când el ar trebui să fie numai alb din argint şi mai ales că-i dăm formă de inimă, de carte, de floare, de căţel sau de alt animal, când el trebuie să fie numai rotund cum e soarele. Toate aceste podobi n-au nici un Dumnezeu pe lume şi sunt înşelătorii şi ale pungii şi ale tradiţiilor.” - Tudor Arghezi
Mărţişorul este, înainte de orice, un simbol. Tradiţia mărţişorului este o moştenire de la strămoşii noştri. Cuvântul "mărţişor” are origini latine şi este numele popular al lunii martie.
Acest străvechi obicei al primăverii este specific poporului român şi îşi are originea în credinţele şi practicile agrare. Sărbătoarea lui are loc în prima zi a lui martie, considerată ca prima lună a primăverii. La Roma, începutul anului nou se sărbătorea la 1 martie, lună care purta numele zeului Marte, ocrotitor al câmpului şi al turmelor, zeu care personifica renaşterea naturii.
Aşa cum afirma poetul George Coşbuc într-un studiu dedicat mărţişorului, acesta este simbolul soarelui primăverii, al cărui chip seamănă, în credinţa populară, cu un ban de argint a cărei formă (rotundul de argint pur, alb) este asociat soarelui. Albul reprezintă, în credinţa noastră populară, un semn al puterii, al forţei. George Coşbuc mai spunea, în studiul amintit că: "mărţişorul e un simbol al focului şi al luminii”, deci şi al soarelui. Poporul nostru îl cunoaşte şi îl ţine în mare cinste şi îl poartă copiii, fetele şi mai rar nevestele şi flăcăii, fiindcă el e considerat ca aducător de frumuseţe şi de iubire. În folclorul nostru, anotimpurile sunt simbolizate cromatic: primăvara prin roşu, vara prin verde sau galben, toamna prin negru sau albastru iar iarna prin alb. De ceea, se poate spune că şnurul de care se agaţă mărţişorul şi care e împletit în culorile alb-roşu, e şi el un simbol al trecerii de la iarna cea albă, la primăvara clocotind de viaţă ca focul şi sângele.
Semnificaţia culorilor mai este tălmăcită şi astfel în credinţa populară: roşul, dat de foc, sânge şi soare, este atribuit vitalităţii femeii iar albul, ca zăpada rece şi pură, ca apele înspumate, ca norii de pe cer, simbolizează înţelepciunea bărbatului. Astfel, şnurul mărţişorului exprimă împletirea inseparabilă a celor două principii, ca o permanentă mişcare a materiei. De aceea se poate spune că şnurul mărţişorului exprimă împletirea celor două contrarii absolut complementare: masculin şi feminin, yin şi yang.
În zonele româneşti ce păstrează tradiţii străvechi se confecţiona mărţişorul din fire de cânepă sau lână, albe şi roşii, care se legau în formă de 8. De acest şnur se atârnau monede din aur sau argint, fire de iarbă, muguri sau flori. Mamele atârnau mărţişorul de gâtul sau piciorul pruncilor, să-i ocrotească de rele iar flăcăii dădeau aleselor inimii lor darul primăverii, mărturie a iubirii ce o purtau.
Obiceiul de mărţişor este răspândit în toate provinciile ţării. În zona Moldovei şi a Bucovinei pe vremuri mărţişorul era un bănuţ de aur sau de argint legat cu un şnur alb şi roşu la gâtul copiilor. Mărţişorul le dădea sănătate şi noroc. Fetele îl purtau timp de douăsprezece zile la gât, după care şi-l prindeau în păr până înflorea primul pom. După aceea, şnurul îl legau de creanga unui pom, să dea roade bogate, iar cu banul îşi cumpărau un caş alb şi bine dospit, pentru ca tot anul să le fie faţa frumoasă şi albă.
În Oltenia îmbinarea culorilor alb şi roşu e tradiţională, purtându-se la nunţi, când se nasc copiii - să-i ferească de deochi, la hainele de înmormântare ale bătrânilor - să-şi continue viaţa după moarte. Tot cu alb şi roşu se împodobesc primele oi care intră în stână sau primul plug care a ieşit la arat.
La aromâni, copiii vin până în pragul casei cu brazdele de iarbă şi cu primele flori de corn. Fiecare membru al familiei trece de trei ori pragul peste brazdă, mama iese cu colaci în prag, iar florile se trec din gură în gură, pentru ca oamenii să devină tari precum lemnul de corn. Floarea de corn se poartă legată, împreună cu cele două fire, alb şi roşu, până la sfârşitul sărbătorilor sau a lunii martie.
În ultima zi a lunii martie, înainte de răsăritul soarelui, are loc ritualul scoaterii mărţişorului şi predării lui către natură. În localităţile de câmpie mărţişorul se pune pe un pom fructifer înflorit. În satele de la munte şi deal, mărţişorul se pune pe cornul sau măceşul înflorit.
"Scopul purtării mărţişorului este să-ţi aproprii soarele, purtându-i cu tine chipul cam cu acelaşi rost cum purtăm cu noi o cruce ori un chip al lui Cristos în sân. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet.” - George Coşbuc
Ţăranii pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul şi să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele şi cine nu le poartă are să se ofilească. Poporul mai ştie că mărţişorul trebuie purtat ca "un lucru sfânt, nu ca o podoabă ori ca jucărie”.
Cum şi când se poartă mărţişorul? Ca să respectăm tradiţia, mărţişorul trebuie legat la răsăritul soarelui, în prima zi a lunii martie. El se poartă de la 1 martie până când se arată semnele de biruinţă ale primăverii, până ce vin berzele sau rândunelele. Atunci, mărţişorul nu se aruncă, ci se leagă de un trandafir sau de un pom înflorit, ca să ne aducă noroc.
Dincolo de obiceiuri şi simboluri legate de mărţişor, el rămâne ca o întrupare a bucuriei de a trăi, a dragostei de viaţă, un semn prin care noi românii salutăm renaşterea naturii odată cu venirea primăverii. Mărţişorul rămâne, peste timp, simbolul soarelui atotputernic şi al purităţii sufleteşti. Poate că nu puteţi să aduceţi femeii iubite Luna de pe cer, dar dăruindu-i un mărţişor e ca şi cum i-aţi oferi o fărâmă din soare.
