Viziune inedită. "În politică e vorba despre dinamica haotică a unei maşini care se construieşte în timp ce merge"

Cum poţi să pretinzi să le arăţi altora calea şi să le conduci destinele când tu orbecăi şi eşti plin de patimi, se întreabă, retoric, Adrian Papahagi.
Adrian Papahagi
Adrian Papahagi (Epoch Times România)

În politică nu este vorba despre "mântuirea neamului", "raiul pe pământ" sau alte asemenea, este vorba despre dinamica haotică a unei maşini care se construieşte în timp ce merge nu se ştie încotro, scrie Adrian Papahagi, unul dintre membrii fondatori ai partidului M10, pe reţeaua de socializare.

"Maşina e plină de pasageri. Unii au carnet de conducere, dar nu vor să conducă (câţiva l-au luat cu şpagă), alţii nu au, dar conduc. Unii sunt mecanici şi repară din mers ce se strică, sau mai adaugă un filtru, un gadget, ceva. Unii mecanici mai mult strică, alţii repară cât de cât. Câţiva jupoaie scaunele sau fură retrovizorul. În goana maşinii (căci nu se poate opri), unul trage de volan la stânga, cât pe ce să te arunce în prăpastie, altul trage în direcţia opusă şi mai redresează direcţia, altul apasă pe frână, altul pe acceleraţie. Şi uite-aşa.

Buni, ticăloşi, căldicei, mediocri, ţărani, corporatişti, intelectuali, pupători de moaşte sau raţionalişti, amăgiţi sau dezamăgiţi, pasageri sau şoferi, mergem toţi, vrând, nevrând, în aceeaşi direcţie, mai mult sau mai puţin lin. Comentăm, dăm sfaturi, ne batem pe volan, înjurăm, ne lamentăm, ne rugăm, ba mai scriem şi notiţe, pe genunchi. Unii sar din mers şi se aruncă plini de speranţă în alte maşini, care arată mai bine, dar merg la fel de haotic în direcţii tot atât de necunoscute. Abia câte o pană de cauciuc sau explozia motorului îţi dau un scurt răgaz de a te opri şi a reflecta", a declarat profesorul universitar, care a pus umărul la înfiinţarea PMP, iar ulterior şi la M10.

Cât despre el însuşi, Adrian Papahagi susţine că cei trei ani de politică i-au revelat în primul rând propria nevrednicie, şi abia apoi pe a celorlalţi.

"M-au lecuit, chiar dacă nu total, de o formă de aroganţă. Până la urmă, toate sunt încercări duhovniceşti. Cum poţi să pretinzi să le arăţi altora calea şi să le conduci destinele când tu orbecăi şi eşti plin de patimi? Dar cine e atât de virtuos încât să se pună în faţa unei comunităţi umane şi să-i spună: "urmaţi-mă"? De aceea, politica onestă e mai degrabă slujire şi administrare decât conducere, adică ministerium (de aici vine ministru, adică slujitor).

Dar modernitatea exaltă arogant "leadershipul" şi ignoră smerita slujire. În fine, maximalismul în politică e vinovat moral (am suferit şi de asta). Fiindcă oamenii sunt ceea ce sunt, fiinţe căzute, nu îngeri cu biologie perisabilă. Amăgirile şi dezamăgirile, născute din idolatrizare şi demonizare, sunt culpa morală a publicului, şi abia apoi vina protagoniştilor", a mai precizat Adrian Papahagi.