Un hipodrom în Bucureşti?

Motto:

Calul este aripa omului.

(Proverb românesc)

Deunăzi, primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu, a anunţat că intenţionează să demareze construcţia unui hipodrom în Bucureşti, ale cărui lucrări să fie finalizate peste doi-trei ani. Domnia sa a declarat că a identificat câteva terenuri care aparţin statului, situate la câţiva kilometri de Capitală, pe lângă autostrada A2. ”Avem un proiect al senatorului Cristian Ţopescu legat de acest hipodrom”, a mai adăugat Sorin Oprescu.

Se pare că Bucureştiul este singura capitală europeană care nu deţine în prezent un hipodrom. Însă pe vremea când capitala noastră era în plină sincronizare cu Europa, în anul 1905, cunoscutul arhitect I. Berindey a realizat construcţia Hipodromului Băneasa. Pistele de galop şi de trap, tribunele, restaurantele şi anexele lui erau amenajate pe o suprafaţă de 60 ha, iar ultimul derby pe Hipodromul Bucureşti a avut loc în anul 1960.

Acest hipodrom a fost mutat în 1962 la Ploieşti. Cu câţiva ani înainte, sovieticii impuseseră armatei române desfiinţarea cavaleriei, iar odată cu colectivizarea în ţara noastră a început masacrul acestor frumoase şi nobile animale, prietene credincioase ale omului încă din Neolitic. Astfel, în Peştera Cuciulat, din Podişul Someşan, a fost descoperită o frumoasă pictură, reprezentând un cal, care, după opinia specialiştilor, ar avea o vechime de 12.000 de ani!

În iconografia tracilor, calul avea un rol deosebit de important, pe el călărind înşişi zeii. De-o parte şi de alta a Dunării au rămas sute de statuete ecvestre sau basoreliefuri cu ”Cavalerul Trac” şi cu ”Cavalerii Danubieni”. Pe de altă parte, în mormintele nobililor geţi au fost găsite oseminte de cal, ceea ce sugerează că aceştia vroiau să aibă caii cu ei, când vor ajunge la Curţile Împărăteşti ale lui Zalmoxis.

Până pe la sfârşitul veacului al XIX-lea, pe teritoriul Sarmizegetusei Regia s-au tot descoperit monede, de aur sau de argint, care aveau pe avers ori pe revers imagini de divinităţi pe cai sau cai singuri. Nu este exclus ca unele dintre aceste monede cu un călăreţ să fi fost bătute în vremea domniei regelui Decebal şi să-l reprezinte pe acesta, căci numele lui, DE CEBAL, se traduce prin ”Cel de pe Cal; Cavalerul; Viteazul” (cf. latin. caballus ”cal”; slav. kobila ”iapă”; Ducipal – numele calului năzdrăvan al împăratului Alexandru cel Mare, în cartea populară ”Alexandria”).

În folclorul românesc, calul are o importanţă deosebită. Niciodată, în basme, Făt Frumos nu pleacă la drum sau la război fără calul său, care, de obicei, este fermecat, şi de cele mai multe ori îi dă cele mai bune sfaturi şi îl salvează din primejdii. Caii năzdrăvani din poveştile româneşti se hrănesc, de obicei, cu jăratec şi se adapă cu lapte. În balade, toţi vitejii, mai cu seamă haiducii, au cai mândri şi inteligenţi. Calul poate fi şi tămăduitor, şi i se cere ajutorul, ca în acest descântec ”de zgaibe”, din Buimăceni, judeţul Botoşani:

Dă, Doamne, leac

De la calul bleag,

Alb ca laptele,

Curat

Şi luminat

Ca Soarele cel Sfânt,

Ce luminează pe pământ!

Să se usuce lui N. bubele,

Ca frunzele când dă brumele!

Cât de degrabă am descântat,

Aşa degrabă să fie şi leacul!

Un cal murg este invocat într-un descântec, ca să aducă... dragostea:

Murgule, murguţule,

Eu oi adormi,

M-oi hodini;

Da’ tu să nu dormi

Şi să nu te hodineşti,

Ci să-mi aduci dragoste

De la 99 de împăraţi

Şi împărătese,

De la 99 de miri şi mirese!

Într-un colind de voinic, din Sărăţeni, judeţul Ialomiţa, Fiul Cerului are un cal, un ogar şi un şoim. Şoimul îl provoacă pe cal la întrecere; calul câştigă, apoi îşi roagă, mărinimos, stăpânul să nu sluţească şoimul, care pierduse întrecerea. În alte colinde, însuşi Soarele umblă călare:

Nu-i stobor de mari boieri,

Şi-i Soare tânăr călare

Pe-un căluşel gălbior...

Într-un descântec, Luna are şi ea cal:

Lună,

Lună,

Vârgolună,

Tu cal ai,

Dar frâu n-ai...

Bădia Troian, eroul ”Pluguşorului”, umblă călare pe un cal învăţat:

S-a sculat mai an

Bădica Troian

Şi-a încălecat

Pe-un cal învăţat,

Cu numele de Graur,

Cu şaua de aur,

Cu frâu de mătase,

Cu viţele groase,

Împletit în şase...

De obicei, calul are nume frumoase; într-un basm, calul lui Făt Frumos se numeşte Galben de Soare; în romanul ”Fraţii Jderi” de Mihail Sadoveanu, calul se numeşte Catalan. Uneori, calul este numit după culoare: Bălan, Murgu, Negru, Suru, Şargu. Unui cal mai iute i se zice Sireap. Celor cu semn alb în frunte li se spune deseori Breazu. Am cunoscut un cal cu numele de Odor şi o iapă ce se numea Dianca.

Interesante sunt şi multele proverbe şi zicători despre cal, ceea ce arată o veche şi strânsă legătură între români şi acest animal: Nici cal fără frâu, nici bogăţie fără minte; Calul de dar nu se caută de dinţi; Se pune ţânţarul cu armăsarul; A face din ţânţar armăsar; Şi din iapă ursărească poate ieşi o dată un armăsar boieresc; Şi măgarul are patru picioare, dar nu e cal; Să cumperi şaua după cum este şi calul; Pe cal să-l hrănim prieteneşte şi să-l mânăm duşmăneşte; Pe calul cel mai iute şi mai tare în gură nimic alt îl supune, decât frâul şi zăbalele tare-n gură; Orice ham nu încape pe orice cal; Omul la tinereţe e ca un cal fără frâu; Ochiul stăpânului îngraşă calul; Nu netezi calul cu biciul, dar netezeşte-l cu ovăzul; Nu e destul o potcoavă, mai trebuie trei şi calul; Frâiele de aur nu fac un cal bun; Cu calul nărăvaş să nu te joci niciodată; Cată Nanea iapa, călare pe ea; Calu-i bun şi învăţat, rău e călăreţul care l-a încălecat; Bate şaua să priceapă iapa; A sări peste cal; Du-te unde a dus surdul roata şi mutul iapa; A fi sănătos ca un cal; A lega calul de coada ciupercii; A cunoaşte (pe cineva) ca pe un cal breaz; A bea la botul calului; Când faci din ţânţar armăsar, nu te aştepta să-l şi încaleci; Orice cal ajunge gloabă; Ţânţarul pişcă armăsarul; Şi măgarul are patru picioare dar nu e cal; Şi pentru calul şchiop se găseşte surugiu; Caută potcoave de cai morţi; Voinic tânăr, cal bătrân, greu se-ngăduie la drum; Vrei, calule, ovăz?

Mai ciudată e zicala cu cai verzi pe pereţi. Iată şi o superbă metaforă, pe care, de altfel, am şi selecţionat-o ca motto pentru acest documentar: Calul este aripa omului. Caii au şi ei o sărbători ale lor, cu origini încă misterioase, cum ar fi Paştele Cailor şi Joia Iepelor. În armata română de pe vremuri, ostaşii cu cai se numeau călăraşi, de unde şi actualul municipiu cu acest nume, de pe malul stâng al Dunării. Sunt şi foarte multe cântece cu cai, unele foarte populare, şi, în acelaşi timp, pline de poezie, cum este acesta:

Calu-i bălan, calu-i bălan şi şaua-i verde,

Ţine-mi-l bine, ţine-mi-l bine, nu mi-l pierde,

Că l-am mai, că l-am mai pierdut odată,

L-am căutat, l-am căutat vara toată.

L-am văzut, l-am văzut la Drăgăşani,

Priponit, priponit de-un leuştean...

Aşadar, prin desfiinţarea hipodromului de la Bucureşti, comuniştii şi-au mai dat o dată la iveală incultura şi răutatea. Vor fi considerat cursele de cai un obicei burghezo-moşieresc? Dacă ar fi fost mai legaţi de popor, după cum se lăudau, ar fi trebuit să ştie că întrecerile cu cai au o impresionantă vechime în datinile româneşti, unele cu prilejul unor mari sărbători, altele în zile obişnuite, când se adunau mai mulţi flăcăi cu caii.

În drumurile de reporter, am trecut şi pe la herghelii de renume, cum sunt cele de la Jegălia şi Dor Mărunt, din judeţul Călăraşi, şi cea de la Rădăuţi, din judeţul Suceava, care se mândresc cu cai de rasă, mulţi dintre ei cu performanţe deosebite. Aşadar, încă mai sunt destui cai puternici şi arătoşi în România, şi mulţi dintre ei merită buletin de Bucureşti. Hipodrom să fie!