Sinuciderea ca spectacol sentimental

Şantajul emoţional rămâne unul din mijloacele preferate prin care se câştigă simpatie politică în România. După 45 de ani de Ceauşescu şi 22 de ani de oameni din garda lui Ceauşescu, românii sunt forţaţi la reacţii mai puţin din sfera logicului şi raţionalului şi mai mult la cele din sfera emoţiilor (preponderent negative): frica, anxietatea, ura, laşitatea, inconştienţa, indiferenţa, exaltarea, etc.

Expunerea continuă din partea clasei politice la stimulii care produc acest gen de emoţii, afectează judecata limpede. Spălarea pe creier devine o stare de la care puţini au mijloacele necesare de a se sustrage, de aceea puţini sunt românii care îşi pot imagina şi pretinde o clasă politică mai umană, dacă nu una normală.

Dusă cu vorba, manipulată, intimidată, marea masă a românilor a uitat că are dreptul să ceară şi să pretindă ca cei aleşi să o reprezinte pe ea şi să-i sancţioneze imediat pe cei care nu o fac. Acesta ar fi un proces reciproc avantajos: politicienii ar ajuta societatea să funcţioneze, iar societatea ar ajuta politicienii să-şi îndeplinească menirea. Viaţa ar căpăta alte sensuri.

Clasa politică nu ar mai fi hulită, oamenii nu ar mai fi forţaţi să aleagă mereu răul cel mai mic şi legăturile karmice din triunghiul dramei s-ar dizolva, fiecare dorindu-şi ieşirea din cercul vicios victimă-salvator-opresor care se joacă fara întrerupere frustrând pe toată lumea.

Oamenii s-ar preţui mai mult unii pe alţii şi ar căuta soluţii de care să beneficieze mai toată lumea, nu doar puţini în defavoarea celor mulţi. În aceste condiţii, eschivarea de la o astfel de rigoare ar fi amendată. Justiţia ar fi aceeaşi pentru toată lumea şi asta ar fi un gest firesc.

Societatea noastră tocmai şi-a ratat firescul unui asemenea gest. Actul de justiţie, chiar aşa timid şi îndelung aşteptat, aplicat unuia din greii politicii mafiote post-revoluţionare, a fost imediat sabotat şi contrabalansat de circul sinuciderii. Acesta a fost creat cu dublul scop de a stoarce mila care transformă infractorul în victimă şi de a face “pierdut” (şi condamnabil) actul justiţiei.

De altfel, declaraţiile de cântat în strună de solidaritate din partea colegilor USL n-au întârziat să apară. Dintre ele distingem:“gestul lui Năstase a fost făcut din demnitate şi mândrie" (europarlamentarul PSD Corina Creţu), „act de demnitate”, "lumea politică va fi încărcată de un tragism pe care nu l-a avut până acum"(Vosganian), "Sper că Băsescu e fericit acum" (Victor Ponta), "Am văzut la creaturile astea băsiste o revărsare de ură şi de satisfacţie" (Crin Antonescu).

Gesturi oarecum de înţeles. Mai puţin de înţeles e atunci când susţinerea vine din partea oamenilor simpli, adică din partea celor care au în continuare cel mai mult de suferit. La evenimentul creat de zvonul din familia Năstase cu citirea testamentului, o femeie a găsit nimerit să-l apere şi să-l admire. Femeia era de o anumită condiţie socială, iar aşa, prost îmbrăcată şi elogiatoare era de fapt oglinda unei realităţi halucinante: cea în care un popor sărăcit şi înşelat în toate aşteptările şi visele lui nu-şi înţelege destinul şi se complace mai departe în ignoranţă şi minciună, slăvindu-şi opresorii. Face parte din aceeaşi gamă de sentimente „mai bune” faţă de un fost regim atât de urât odată.

Cât de bine ştia acest popor (mă refer la masa de oameni care l-au votat mereu pe Năstase şi Iliescu) ce ascundeau zâmbetul şi vorba în doi peri ale celor doi şi cât de mult au produs aceştia involuţie la nivelul destinelor umane individuale şi a destinelor de ţară? Ştiau ei ce lovituri mortale au dat aceştia şi alţii ca ei, vieţii în general şi economiei, în special, dacă amintim doar cazurile RAFO Oneşti, Petromidia, dar şi contractele dubioase cu OMV şi Bechtel, atât de păgubitoare pentru stat şi cetăţean? Dar despre corupţia dovedită mult prea mare a lui Adrian Năstase şi pedepsită mult prea puţin şi prea târziu? Cum poţi să te pretinzi normal când iei partea răului doar pentru că ai căzut în cursa lui?

De ce mereu aceeaşi simpatie faţă de opresor şi indiferenţă pentru eroi? De ce să re-edităm mereu gestul acelora care au adus flori minerilor care veniseră în Piaţa Universităţii să snopească din bătaie pe studenţii care cereau drepturile în numele unei ţări întregi?

De ce atâta toleranţă pentru cei care ne ucid cu sânge rece orice iniţiativă civică înmormântându-le în sentimentalisme gregare şi sentimente de vinovăţie?

"Dusă cu vorba, manipulată, intimidată, marea masă a românilor a uitat că are dreptul să ceară şi să pretindă ca cei aleşi să o reprezinte pe ea şi să-i sancţioneze imediat pe cei care nu o fac."

Justificarea răului sau atribuirea de conotaţii pozitive unor crime devine un lucru extrem de periculos, pentru că duce la alienarea graniţei între bine şi rău. Se clatină atunci însuşi fundamentul moral care, ca şi păstrător al echilibrului între permis şi nepermis, rămâne condiţia armoniei umane şi a evoluţiei societăţilor.

Sinuciderea a fost rareori justificată în istorie ca un act de curaj sau demnitate. Dar au fost şi astfel de cazuri, ca opţiuni în faţa trădării, de exemplu.

Faţă în faţă cu un gest de şantaj emoţional, de ce înghiţim totul cum ni se serveşte şi gândim prea puţin la rece? În goana sentimentelor induse, de ce omitem esenţialul? Năstase şi întreaga clasă politică au supravieţuit pentru că noi le-am permis şi nu le-am sancţionat fraudele şi hoţiile din care şi-au făcut un stil de viaţă. De ce ne vine greu să gândim că şi ei trebuie să plătească pentru ce au făcut?

Am învăţat să compătimim când nu trebuie, nu îndrăznim să-l condamnăm nici acum cu fraudarea propriei sinucideri.

De ce nu ni se dau detalii clare despre rana de la gât? De ce nu există nişte fotografii ale rănii provocate de glonţ, iar raportul medical să fie asumat public de către medicii care-l emit?

De ce nu se face publică şi declaraţia poliţistului care, se presupune, l-a salvat de la moarte, doar nu e puţin lucru, nu-i aşa? Şi unde s-a mai văzut undeva aplicarea unui fular de lână ca măsură de prim ajutor într-o împuşcare?

Adrian Năstase ar fi avut şansa ieşirii demne din decor dacă şi-ar fi acceptat sentinţa. A făcut-o şi Patriciu şi probabil a învăţat ceva din asta.

Se pare că sunt şi alţii care pot învăţa. Altfel, de ce s-a hotărât brusc Dan Voiculescu, care, se ştie că are un dosar gros de corupţie, să demisioneze din Senat?

Oricum, imunitatea parlamentară nu e înscrisă în legile universului. Chiar dacă se pot sustrage justiţiei şi ei vor înţelege până la urmă că există o altfel de plată care ne aşteaptă pe toţi, după inima noastră.