Sfinxul democraţiei

Oamenii unui trecut îndepărtat au construit pe locul Egiptului un monument al stabilităţii: Marea Piramidă, pe care Sfinxul o păzeşte şi astăzi, şi a cărei definiţie doar el o ştie.

Într-un alt timp, în Europa secolelor XVII - XVIII, oamenii începeau să construiască statul de drept, ca reacţie la domnia bunului plac al regilor. Conceptul de stat de drept a fost lansat la sfârşitul secolului al XX-lea de sistemul juridic german sub numele de „Rechtsstaat”; domnia legii pe de o parte, individul care trebuie să se supună legilor, pe cealaltă parte sunt elementele care menţin dinamica statului de drept. Din această relaţie rezultă libertăţi cetăţeneşti, drepturile omului şi alte concepte caracteristice sistemului democratic.

Acest tip de stat comunică cu cetăţenii şi societatea prin intermediul instituţiilor. La rândul lor, instituţiile asigură funcţionarea statului de drept. Statul de drept este de neconceput fără instituţiile sale: Coroana sau Preşedinţia, Parlamentul, Guvernul, Justiţia, Armata, Biroul Electoral, Curtea Constituţională, Avocatul Poporului, Fiscul, Administraţia X, Y, etc. Ele funcţionează pe nivele, multe fiind reprezentate de asemenea în teritoriu.

Deşi este o entitate abstractă, instituţia este compusă din oameni, iar ceea ce au în comun aceştia este mentalitatea. Oricât de complexă ar fi relaţia ei cu individul, menirea instituţiei este – şi aici riscăm a folosi cuvinte cu iz învechit - una altruistă - anume să-l servească.

Statul de drept a trecut prin provocări istorice enorme, iar şirul definiţiilor pe care le-a primit este lung.

Astfel, în comunism instituţiile statului, deşi existente, aveau o funcţie total inversată. Trebuiau să ţină în viaţă un regim despotic, erau îndreptate împotriva oamenilor. Problema este că la prăbuşirea dictaturii, ele au rămas în picioare şi au continuat să funcţioneze mai mult sau mai puţin după vechile principii. Acesta este unul din factorii care fac procesul trecerii la o societate normală atât de anevoios. Instituţiile se transformă odată cu oamenii, iar oamenii...

După cum vedem zilele acestea, chiar ajunse într-un anume punct, transformările nu sunt ireversibile. Pot apărea peste noapte accidente în ordinea democratică. Grupuri politice, financiare sau de altă natură, care au dobândit putere, le pot acapara, profitând de poziţia proprie în societate şi denaturându-le funcţionalitatea, pentru a obţine avantaje personale.

Oamenii care clădesc şi apără instituţii îşi înscriu numele în analele lor. Cei care le atacă intră în Cartea lui Nimeni.

Prin astfel de lovituri, statul de drept este pus în pericol. Deşi totul este regizat sub masca democraţiei, intenţiile lor sunt uşor de recunoscut. În acest punct critic, societatea civilă ar trebui să fie cea care intervine pentru salvarea statului de drept. Dacă acest test dificil al timpului este trecut, statul de drept se consolidează.

Deşi fără a avea efect, Universitatea Bucureşti a avut verticalitatea de spune un adevăr: premierul a plagiat. Dacă ţinuta instituţiei este înaltă, exemplul ei devine referinţă. Recent se pune problema în cadrul Uniunii Europene, ca cei care se descoperă că au plagiat să fie destituiţi din funcţii. O instituţie îşi clădeşte o anume reputaţie, iar oamenii o respectă şi i se adresează cu încredere. Justiţia din Statele Unite, se spune că nu iartă pe nimeni. Bineînţeles că aceasta nu este nici pe departe perfectă, dar o adiere a început să se simtă şi în justiţia română.

Institutului Cultural Român, a cărui activitate s-a bucurat de apreciere în Europa, s-a văzut peste noapte tras în ape politice tulburi. Prin lovitura financiară primită la rectificarea bugetară, şi-a văzut unele proiecte zădărnicite. Cultura este spiritul unei naţiuni. În vremuri grele, este o piesă de rezistenţă împotriva tuturor „tovarăşilor”. Curtea Constituţională a fost profund defăimată. Este trist. La ora actuală, nu numai instituţiile româneşti sunt asaltate, pe Internet circulă lucrări aberante la adresa Uniunii Europene.

Dacă o instituţie s-a maturizat, anarhiştii sau cei cu vederi opuse civilizaţiei europene pot trâmbiţa mult şi bine la adresa ei. Indiferent cât noroi aruncă, lumea nu-i va crede. Până la urmă vor renunţa obosiţi. Dar nu vor avea parte de prea multă odihnă, pentru că instituţia care aduce dreptate s-ar putea să le citeze numele.

Oamenii care clădesc şi apără instituţii îşi înscriu numele în analele lor. Cei care le atacă intră în Cartea lui Nimeni.