Ce vulnerabilitaţi ale statului scoate la iveală cazul "Ghiţă - Rusia"? Expert de la Oxford face radiografia: Aţi observat că nu se mai vorbeşte de război hibrid?
Cazul Ghiţă nu este despre un simplu fugar cu televiziune ci unul care ridică întrebări importante, atrage atenţia expertul în război hibrid Corneliu Bjola, profesor de diplomaţie digitală la Oxford, într-o opinie pentru Epoch Times.
Bjola mai punctează că statul român nu a făcut presiune politică serioasă după fuga lui Ghiţă în Serbia pentru extrădarea acestuia, lucru care poate trăda teama de dezvăluirile pe care el le-ar putea face. Cine sunt cei ce îl protejează pe fugarul Ghiţă? se întreabă expertul.
O altă întrebare esenţială este când a început apropierea lui Ghiţă de cercurile ruse? Potrivit profesorului, dacă ea a început în perioada în care Ghiţă era la Comisia parlamentară de control al SRI, vorbim despre o breşă de securitate de proporţii istorice. Dacă apropierea de zona rusă a lui Ghiţă a început după fuga la Belgrad, întrebarea devine ce operaţiuni a derulat de atunci în spaţiul politic românesc şi moldovean, arată el.
"A fost Ghiţă lăsat în pace pentru că ştia prea multe? Pentru că putea şantaja segmente ale sistemului? Pentru că putea expune contracte, relaţii, complicităţi şi mecanisme reale ale puterii? Dacă da, atunci nu mai vorbim doar despre un individ problematic, ci despre o vulnerabilitate sistemică a statului român, una care probabil continuă şi astăzi.", subliniază Bjola.
Profesorul reaminteşte şi de întâlnirea lui Ghiţă cu Călin Georgescu în Serbia: " Întrebarea nu este doar cine a facilitat această relaţie, ci şi ce a urmat după ea. Pentru că, retrospectiv, vedem cum anumite narative anti-europene, anti-sistem şi pseudo-suveraniste promovate ulterior în spaţiul românesc se suprapun tot mai mult peste liniile clasice ale propagandei ruse." punctează Bjola.
În final, expertul arată că problema războiului hibrid - mai stringentă ca niciodată - pare să fi dispărut de pe agenda statului român şi ridică problema complicităţilor interne:
"Imediat după alegeri şi după anularea scrutinului se vorbea constant despre războiul hibrid. Inclusiv preşedintele vorbea despre faptul că România se află de ani de zile sub presiune hibridă. În ultimele luni însă, discursul s-a schimbat subtil, dar foarte vizibil. Cuvântul „hibrid” a dispărut aproape complet din declaraţiile oficiale. Aţi observat asta? Dintr-odată ni se spune că nu există „maşinării infernale” în „măruntaiele statului”, scrie el.
Redăm integral opinia:
Cazul Ghiţă nu este despre un simplu fugar cu televiziune. Este despre un om care a fost înşurubat adânc în sistemul politic, economic şi de intelligence al României înainte să fugă. Averea lui nu s-a făcut în piaţa liberă, ci prin relaţii privilegiate cu statul, prin contracte IT, acces politic, protecţie şi complicităţi. Asemenea ascensiuni nu se produc niciodată gratuit. Ele presupun reţele, garanţii, servicii reciproce şi, foarte probabil, compensări financiare sau de influenţă.
De aici încep întrebările cu adevărat importante. De ce statul român nu a fost mai preocupat de soarta lui Ghiţă după fuga în Serbia? De ce nu s-a pus presiune politică serioasă pentru extrădare (vezi cazul Potra şi UAE)? România avea pârghii diplomatice importante. Faptul că nu s-a făcut asta sugerează fie nepăsare, fie protecţie, fie teamă. Cine îl protejează pe Ghiţă şi astăzi, şi de ce? Pentru ca un asemenea personaj nu supravieţuieşte politic, mediatic şi juridic fără „umbrele”. Iar „umbrelele” acestea trebuie identificate.
Dezvăluirile armene sugerează că Ghiţă era văzut de operatorii serviciilor ruseşti ca un activ util într-o operaţiune împotriva Maiei Sandu. Ele nu clarifică natura exactă a relaţiei sale cu aceste cercuri, dar ridică o întrebare crucială: când a început această apropiere? Dacă ea a început după Crimeea, în 2014, în perioada în care Ghiţă era preşedintele Comisiei parlamentare de control al SRI, atunci vorbim despre o breşă de securitate de proporţii istorice. Ar însemna că un om aflat în proximitatea directă a comunităţii de intelligence româneşti, cu acces privilegiat la informaţii, relaţii şi mecanisme interne, a putut deveni vulnerabil la influenţă sau recrutare rusă.
Paralelele istorice cu cazurile celebre de penetrare sovietică din Occident, inclusiv Cambridge Five din Marea Britanie, devin inevitabile. Pentru context, Cambridge Five fost o reţea de cinci britanici recrutaţi de URSS în anii ’30, când erau studenţi la Cambridge, care au ajuns ulterior în poziţii cheie în diplomaţie, serviciile secrete şi establishmentul britanic şi au spionat decenii în favoarea Moscovei. Kim Philby, actorul central dintre cei 5, nu a operat singur şi nu a rezistat ani întregi doar prin inteligenţă personală. A avut protecţie, complicităţi şi oameni care au ales să nu vadă. Înaintea lui au fost devoalaţi Guy Burgess şi Donald Maclean, care au fugit la Moscova în 1951. Abia ani mai târziu s-a confirmat şi rolul lui Philby, care a reuşit să rămână protejat până la fuga sa în URSS, în 1963. Ulterior au fost identificaţi şi ceilalţi membri ai reţelei, Anthony Blunt şi John Cairncross. Lecţia fundamentală a acelui episod este ca un agent de influenţă sau un activ strategic nu rezista singur ani de zile într-un sistem sensibil fără protecţie internă, complicităţi şi oameni care aleg să nu vadă. Tocmai de aceea, dacă în cazul Ghiţă vorbim despre mai mult decât simple contacte oportuniste, atunci întrebarea nu este doar cine este Ghiţă, ci cine au fost şi cine sunt oamenii din jurul lui. Cine l-a protejat, cine i-a facilitat ascensiunea, cine a blocat anumite investigaţii, cine a considerat că extrădarea lui nu este o prioritate, cine continuă eventual sa îl considere util şi foarte important (!) unde sunt aceste „umbrele” acum şi în ce poziţii?
Dacă apropierea de zona rusă a lui Ghiţă a început după fuga la Belgrad, întrebarea devine ce operaţiuni a derulat de atunci în spaţiul politic românesc şi moldovean. Să nu fim naivi: este aproape imposibil ca o persoană cu trecutul lui Ghiţă să trăiască ani de zile la Belgrad, să obţină azil politic şi să nu intre în contact cu reţelele de influenţă ruseşti din Serbia. Întrebarea nu este dacă aceste contacte au existat, ci cât de profunde au fost, cine le-a facilitat şi ce s-a obţinut în schimb. În acest context devine relevantă şi întâlnirea dintre Călin Georgescu şi Sebastian Ghiţă la Belgrad, din decembrie 2021. Întrebarea nu este doar cine a facilitat această relaţie (foarte importantă dealtfel), ci şi ce a urmat după ea. Pentru că, retrospectiv, vedem cum anumite narative anti-europene (evit intenţionat marota mai noua cu pro/anti „occidental”), anti-sistem şi pseudo-suveraniste promovate ulterior în spaţiul românesc se suprapun tot mai mult peste liniile clasice ale propagandei ruse. A existat doar o relaţie conjuncturală între doi actori marginali ai sistemului sau Belgradul a devenit un punct de conectare între reţele de influenţă care au început apoi să opereze mai agresiv în România şi Republica Moldova? Din acel moment, întrebarea legitimă pentru orice serviciu de informaţii nu mai este dacă Ghiţă a avut contacte în zona rusă, ci în ce măsură a fost utilizat ca intermediar, facilitator mediatic sau nod de influenţă într-o arhitectură hibridă mai amplă.
Pune cineva aceste întrebări? Şi, mai important, s-a ocupat cineva cu adevărat să blocheze aceste acţiuni îndreptate împotriva securităţii României? Anularea alegerilor din 2024 ne sugerează mai degrabă contrariul. Nimeni nu pare dispus să meargă până la capăt, nici măcar atunci când gravitatea situaţiei loveşte frontal instituţiile statului. Întrebările importante sunt evitate sistematic, reţelele sunt rareori atinse, iar reacţiile autorităţilor rămân selective, fragmentare şi profund defensive. De ce? Aceasta este întrebarea centrală. Pentru că dacă vom obţine vreodată un răspuns solid la ea, foarte multe dintre anomaliile ultimilor zece ani vor începe brusc să devină coerente: protecţii inexplicabile, dosare evaporate, personaje toxice reciclate permanent, televiziuni care operează nestingherite, fugari intangibili, narative ostile infiltrate în mainstream şi o incapacitate aproape patologică a statului de a-şi curăţa propriile vulnerabilităţi.
Mai există şi o ipoteză incomodă: a fost Ghiţă lăsat în pace pentru că ştia prea multe? Pentru că putea şantaja segmente ale sistemului? Pentru că putea expune contracte, relaţii, complicităţi şi mecanisme reale ale puterii? Dacă da, atunci nu mai vorbim doar despre un individ problematic, ci despre o vulnerabilitate sistemică a statului român, una care probabil continuă şi astăzi. Faptul că Ghiţă a ieşit acum cu un aşa-zis „decalog” şi cu mesaje de aliniere faţă de Nicuşor Dan este inconfortabil. Nu cred însă că mesajul îl vizează direct pe preşedinte. Mai degrabă, tonul lui Ghiţă este al omului absolut convins că nu i se poate întâmpla nimic. Nu pentru că ar fi nevinovat, ci pentru că ştie că nimeni nu îl va atinge cu adevărat. Repet întrebarea: de unde vine această siguranţă aproape ostentativă a imunităţii sale? Aşa-zisul „decalog” este şi un semnal către oameni din jurul puterii şi către umbrelele care continuă sa îl protejeze: „pot fi util, am televiziune, pot ajuta”. Este limbajul clasic al unui actor toxic care încearcă să îşi negocieze reintrarea în joc, mizând pe faptul că sistemul preferă sa îl folosească în continuare decât să deschidă cu adevărat cutia Pandorei.
România TV nu mai poate fi tratată ca o simplă televiziune partizană. Dacă funcţionează ca vector sistematic de propagandă ostilă, atunci statul are obligaţia să acţioneze. Nu prin cenzură arbitrară, ci prin anchete serioase, criterii clare, verificarea finanţărilor şi aplicarea legii. Dar să ne prefacem că nu vedem problema devine, la un moment dat, complicitate. Cazul Ghiţă este testul real al luptei împotriva războiului hibrid. În interviurile noastre anterioare mi-am exprimat scepticismul că statul român are cu adevărat voinţa de acţiona pe frontul războiului hibrid. Din păcate, am avut dreptate, iar scepticismul meu se adânceşte. Dacă vom vedea anchete reale şi dacă vor începe să cadă oameni din servicii, politică, afaceri şi media, atunci voi admite că statul român a început să se mişte. Pariul meu este că nu se va întâmpla absolut nimic. Şi Ghiţă ştie asta, de aici tupeul de infractor cu care îşi anunţă „decalogul”! Nu pentru că nu există indicii despre ceea ce se întâmpla. Ele sunt din ce în ce mai numeroase şi mai clare. Ci pentru că nu există voinţă politică!
Şi mai este ceva interesant. Imediat după alegeri şi după anularea scrutinului se vorbea constant despre războiul hibrid. Inclusiv preşedintele vorbea despre faptul că România se află de ani de zile sub presiune hibridă. În ultimele luni însă, discursul s-a schimbat subtil, dar foarte vizibil. Cuvântul „hibrid” a dispărut aproape complet din declaraţiile oficiale. Aţi observat asta? Dintr-odată ni se spune că nu există „maşinării infernale” în „măruntaiele statului”. Asta anulează aproape tot discursul oficial despre războiul hibrid. Mesajul care se transmite acum este: nu există hibrid, nu a existat niciodată, influenţele externe sunt exagerate, „influencerii” bat câmpii, iar „noi” avem informaţii mai multe decât plebea şi controlăm situaţia. După care explodează câte o bombă ca în cazul Ghiţă şi descoperim că personaje conectate profund la sistem, la media şi la zona de intelligence apar brusc în proximitatea unor operaţiuni ruseşti.
Iar aici este miezul problemei: România vorbeşte despre război hibrid, dar evită să atingă nodurile interne ale acestui război. Instabilitatea, diluarea autorităţii statului, capturarea mediatică şi cinismul instituţional nu apar din senin. Ele sunt efectele acestui război hibrid, dar şi ale complicităţilor interne care îl fac posibil. Problema României nu este lipsa de informaţii. Indiciile sunt peste tot. Problema este una singura: lipsa voinţei politice de a lua taurul de coarne. Iar asta este poate cea mai gravă vulnerabilitate dintre toate într-un război hibrid."
