Rolul Ciprului într-o Europă germană (Financial Times)

Într-un final, ciprioţii au înghiţit medicamentul amar: confruntaţi cu umilirea naţională şi cu un viitor sumbru, mulţi se plâng că mica lor naţiune a fost forţată să cedeze în faţa voinţei unei Germanii mai mari şi nemiloase, comentează Gideon Rachman, în paginile Financial Times.

Ziarele din Cipru - devenite un ecou al sentimentului anti-german, deja comun în Grecia şi Italia - au portretizat-o pe Angela Merkel, ca pe un ''hun'', în timp ce ministrul său de finanţe, Wolfgang Schäuble, a fost catalogat drept 'fascist'.

Acestă germanofobie, susţine Rachman, este nedreaptă. În spatele tuturor strigătelor şi certurilor, contribuabilii germani vor fi din nou finanţatorii celei mai mari contribuţii unice dintr-un alt plan de salvare al unei ţări din zona euro. În aceste condiţii, este nedrept ca Germania să ofere împrumuturi de sute de miliarde de euro pentru vecinii săi - doar pentru a fi acuzată în schimb de neo-nazism.

Cu toate acestea, creşterea puterii germane şi a resentimentului tot mai mare faţă de această putere sunt în prezent principalele teme ale politicii europene. Este o ironie istorică, dat fiind faptul că scopul principal al proiectului european, începând cu 1950, a fost să pună capăt ideii că Germania este pur şi simplu prea puternică pentru a putea coexista confortabil cu vecinii săi.

Pe de altă parte, după criza din Cipru, pare să fie vorba din ce în ce mai mult de o Europă germană, în condiţiile în care direcţia unui continent în criză este modelată de ideile şi preferinţele politicienilor şi funcţionarilor de la Berlin.

Deşi este adevărat că FMI, Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană (BCE) au preluat conducerea în negocierile cu Cipru, a fost întotdeauna clar că niciun acord nu va putea fi încheiat fără aportul şi aprobarea guvernului de la Berlin. De asemenea, faptul că în timpul crizei principala figură din partea BCE a fost Jörg Asmussen, germanul din comitetul executiv al băncii - şi nu Mario Draghi, preşedintele italian al BCE - a contribuit la perceperea unei implicări puternice a Germaniei în gestionarea crizei.

O mare parte din explicaţie stă în faptul că mizele sunt în prezent atât de mari, încât Germania nu îşi mai poate permite să fie timidă în a-şi afirma interesele naţionale. În discuţie este supravieţuirea monedei unice europene, iar cetăţenii germani trebuie să contribuie enorm la diverse fonduri de salvare.

Pe de altă parte, ceea ce se întâmplă în momentul de faţă nu este doar o poveste despre puterea germană - atrage atenţia Rachman - ci şi o poveste despre vulnerabilitatea extremă a celorlalte puteri europene care, până de curând, echilibrau puterea Berlinului. Guvernele din Spania şi Italia se confruntă cu dificultăţi financiare şi sunt slăbite, iar Marea Britanie, situată în afara zonei euro, stă şi ea pe margine.

Cu toate acestea, caracteristica cea mai remarcabilă a crizei este absenţa aproape completă a unei voci franceze puternice la masa discuţiile, în condiţiile în care de la Jean Monnet la Jacques Delors, francezii s-au mândrit întotdeauna cu faptul că au oferit leadership intelectual proiectului european.

Însă chiar şi factorii de decizie germani speră că această situaţie este una temporară. Odată ce lucrurile vor reveni la normal, iar noile structuri ale UE vor intra în funcţiune, aceştia cred că nu va mai fi necesar ca Germania să conducă atât de pe faţă. Însă aceasta este, probabil, o speranţă cucernică. Criza din zona euro este departe de a se fi încheiat, nu este clar ce noi structuri ale UE vor apărea la sfârşitul acesteia, sau dacă acestea vor dilua sau consolida puterea germană.