Recunoştinţa: un remediu natural pentru furie şi depresie

În liniştea rece a cabinetului medical, Serena stătea neliniştită, mintea ei retrăind scena care a determinat-o să ajungă acolo:

Mai devreme în acea zi, în timpul unei şedinţe importante de proiect, noua stagiară, Sarah, oferise timid o sugestie. Spre surprinderea tuturor, managerului i-a plăcut această idee nouă şi a spus că va fi implementată în următorul proiect – în detrimentul propunerii iniţiale a Serenei.

În timpul acelei şedinţe, Serena a reacţionat - ea nu a răspuns doar cu o simplă dezaprobare, ci cu o avalanşă de cuvinte şi multă furie. Tirada ei a fost nemiloasă - Sarah a izbucnit în lacrimi şi în cameră s-a instalat tăcerea.

Serena se luptase cu furia şi în trecut, dar aceasta nu se manifestase niciodată aşa cum o făcuse în acea zi. În timp ce stătea în cabinetul medicului, Serena simţea vinovăţie şi frustrare.

Se aştepta, aproape sperând, la o soluţie medicală simplă – o pastilă care să-i suprime furia, o soluţie rapidă pentru a remedia o problemă faţă de care se simţea neputincioasă. În schimb, dr. Corson i-a înmânat ceva mult mai modest: un jurnal mic şi gol.

„Nu la asta te aşteptai”, a spus doctorul, observânu-i scepticismul. „Dar vreau să notezi trei lucruri pentru care eşti recunoscătoare în fiecare zi. Acesta este un alt fel de medicament.”

Serena s-a uitat la jurnal, ale cărui pagini goale parcă ironizau haosul din interiorul ei. Să ţină un jurnal părea nesemnificativ faţă de emoţiile ei copleşitoare. Totuşi, împinsă de o dorinţă puternică de schimbare, a acceptat, cu reticenţă, să încerce.

Un antidot împotriva furiei

Pe măsură ce Serena îşi începea practica recunoştinţei, încă persista îndoiala. Însă în fiecare seară, scria conştiincios în jurnalul ei. Treptat, s-a produs o schimbare. Unde odată existau doar frustrare şi furie, au început să apară momente de apreciere.

Anterior, era iritată de colegii ei şi se plângea adesea de drumul spre serviciu. După o săptămână de scris în jurnal, a simţit o schimbare: a început să se simtă recunoscătoare pentru ajutorul dat de un coleg, pentru o dimineaţă liniştită şi chiar pentru maşina ei veche.

Experienţa Serenei, deşi profund personală, nu este neobişnuită. Cercetările ştiinţifice privind recunoştinţa susţin schimbarea stării ei emoţionale.

Un studiu publicat în Social Psychological and Personality Science, în 2012, a constatat că persoanele care practicau recunoştinţa erau mult mai puţin agresive, chiar şi după ce erau insultate. În schimb, cei din grupul de control — care nu practicau recunoştinţa — prezentau un nivel crescut de agresivitate după ce erau insultaţi.

Cei care practicau recunoştinţa erau semnificativ mai puţin predispuşi să riposteze împotriva altora. Experienţa este asemănătoare cu râsul care întrerupe efortul fizic: la fel cum este imposibil să continui un antrenament intens în timp ce râzi, recunoştinţa provoacă o stare psihologică în care agresivitatea şi furia găsesc puţin spaţiu de manevră.

Efectul recunoştinţei în înlocuirea sentimentelor ostile o evidenţiază ca o virtute personală şi un instrument în promovarea interacţiunilor sociale empatice.

Recunoştinţa sporeşte fericirea

Acasă, Serena stătea la birou, cu stiloul în mână, gândindu-se la lucrurile pentru care era recunoscătoare în acea zi. După ce a scris câteva rânduri în jurnal, şi-a dat seama că scria fără să-şi dea seama despre stagiara Sarah. Inima i s-a strâns de vinovăţie, amintindu-şi de lacrimile pe care i le provocase.

Serena ştia că trebuie să îndrepte lucrurile. I-a scris lui Sarah o scrisoare în care îşi exprima remuşcările şi recunoştinţa pentru că o făcuse să realizeze că trebuie să-şi schimbe comportamentul. A doua zi, a salutat-o pe Sarah la birou, şi-a cerut scuze pentru izbucnirea anterioară, i-a înmânat scrisoarea şi a remarcat contribuţiile ei valoroase la locul de muncă. În acea seară, Serena a simţit o uşurare pe care nu o mai simţise de săptămâni, ba chiar de ani. Această uşurare provenea dintr-o mulţumire sinceră.

Un studiu publicat în 2005 a arătat că scrierea de scrisori de mulţumire a crescut fericirea participanţilor cu 10% şi le-a redus simptomele depresive cu 35%. Aceste sentimente au persistat până la şase luni după scrierea scrisorii, evidenţiind efectul puternic al acestui gest.

Acest lucru era evident în viaţa Serenei – accesele de furie care îi dominau zilele erau mai puţin frecvente, aproape inexistente. În locul lor, au început să apară momente de fericire autentică. A fost surprinsă să constate că zâmbeşte mai mult – nu doar pentru realizările ei, ci şi pentru micile bucurii ale vieţii de zi cu zi.

După patru săptămâni, când Serena a păşit din nou în cabinetul lui Corson, atmosfera părea total diferită. Nu mai era aceeaşi persoană care acceptase ezitant un jurnal în locul unei reţete convenţionale. Schimbarea din interiorul ei era vizibilă, radiind dintr-un loc unde era pace, gândire pozitivă şi înţelegere.

Beneficii extinse

Observând transformarea, Corson a întâmpinat-o pe Serena cu un zâmbet cald şi înţelegător.

„Mă bucur să te văd”, a spus el. „Reţeta neconvenţională te-a ajutat?”

Serena a făcut o pauză. Simţea un amestec de umilinţă şi surprindere faţă de transformarea ei.

„Sincer, doctore, nu aş fi crezut dacă nu aş fi experimentat-o eu însămi”, a spus ea. „Dar de ce? Adică, din punct de vedere ştiinţific, cum ar putea o manifestare atât de simplă să aibă un impact atât de profund?”

Corson nu a ezitat nicio clipă. A tras un scaun pentru a se aşeza mai aproape şi a spus: „Recunoştinţa nu este doar un obicei – este vorba despre schimbarea mentalităţii noastre. Cultivând virtuţi, precum recunoştinţa, mintea noastră devine sănătoasă, iar corpul urmează schimbarea.”

„Dar, din moment ce ai întrebat în mod specific, uită-te la asta”, a spus Corson, înmânându-i Serenei un poster pe care scria beneficiile recunoştinţei.

„Ţine minte, aceste descoperiri sunt doar vârful aisbergului”, a spus el. „Ştiinţa încă descoperă amploarea impactului recunoştinţei.”

Multe simptome, boli şi tulburări afectează societatea noastră modernă. În prim-plan se află un somn insuficient şi de calitate proastă. Recunoştinţa poate atenua aceste efecte secundare prin îmbunătăţirea somnului. Cercetările au arătat că participanţii – chiar şi cei cu tulburări de somn – care reflectau asupra lucrurilor pentru care erau recunoscători înainte de culcare au beneficiat de un somn mai bun şi mai de durată.

În plus, cercetările au arătat că cei care ţin un jurnal al recunoştinţei au înregistrat o scădere de aproape 8% a durerilor şi sunt mai înclinaţi să facă exerciţii fizice.

Recunoştinţa poate reduce semnificativ nivelul stresului, care, la rândul său, aduce beneficii sănătăţii mentale şi fizice şi, totodată, întăreşte sistemul imunitar. Prin încurajarea comportamentelor care susţin funcţia imunitară, recunoştinţa scade nivelul de interleukină-6, unul dintre principalii vinovaţi ai inflamaţiei cronice.

Capcana comparaţiei

„Recunoştinţa transformă modul în care interacţionăm cu lumea”, a spus Corson. „Ne mută atenţia de la ceea ce ne lipseşte la ceea ce avem. Permiteţi-mi să ilustrez acest lucru cu o parabolă.”

El a continuat: „Un bărbat se plimba cu bicicleta lui veche prin oraş, fiind nemulţumit. A observat o maşină nouă şi strălucitoare trecând pe lângă el şi s-a gândit: «Dacă aş avea o maşină ca aceea în loc de bicicleta asta.»

„În interiorul maşinii, şoferul era stresat din cauza ratelor la credit. Văzându-l pe biciclist, s-a gândit: «Aş vrea să pot fi fără griji ca acel biciclist, fără aceste poveri financiare.»

„La o staţie de autobuz din apropiere, aştepta o persoană. Văzând maşina şi bicicleta trecând pe lângă ea, s-a gândit: «Aş vrea să am o bicicletă sau o maşină. Ar fi mult mai convenabil decât să aştept autobuzul ăsta.»

„Mai în jos pe stradă, o persoană într-un scaun cu rotile i-a observat pe ciclist, pe şoferul maşinii şi pe călătorul de la staţia de autobuz. El s-a gândit: «Cât de mult mi-aş dori să pot sta în picioare şi să merg, chiar şi doar pentru a aştepta la o staţie de autobuz, a merge cu bicicleta sau a conduce o maşină.»

„În final, într-o cameră de spital cu vedere la stradă, un pacient în fază terminală zăcea în pat, privind pe fereastră. El s-a gândit: «Aş da orice să fiu acolo, chiar şi într-un scaun cu rotile, doar pentru a simţi soarele şi a respira din nou aer curat.»

„Fiecare persoană tânjea după ce avea altcineva, formând un lanţ în care cele mai simple binecuvântări ale uneia erau dorinţele cele mai profunde ale alteia. Aşadar, ar trebui să evităm să ne uităm la ceea ce ne lipseşte şi să ne concentrăm asupra a ceea ce avem deja, apreciindu-l.”

Corson a spus: „Această schimbare de mentalitate îmbunătăţeşte semnificativ şi legăturile sociale. Ne transformă în oameni pe care ceilalţi vor să-i aibă în preajmă, îmbunătăţindu-ne relaţiile şi cultivând un sentiment de apartenenţă şi satisfacţie interpersonală.”

Serena a experimentat acest lucru pe propria piele – ştia la ce se referea Corson. După ce şi-a cerut scuze şi i-a înmânat scrisoarea de mulţumire lui Sarah, cele două femei şi-au dat seama că aveau multe în comun, iar interacţiunile lor au devenit prietenoase.

„Ca medic, «prescriu» practica recunoştinţei, deoarece este complet gratuită şi poate influenţa toate aspectele vieţii tale, nu doar sănătatea fizică”, a spus Corson. „Vedeţi, în practica medicală modernă, ne concentrăm exclusiv pe tratarea simptomelor, adesea cu medicamente. Nu este greşit, dar nici nu reprezintă întreaga scenă. Mulţi tind să treacă cu vederea influenţa puternică a minţii asupra corpului.”

Modelul biologic al recunoştinţei

Serena voia să înţeleagă cum sunt stimulate sentimentele de recunoştinţă în corp. Corson i-a explicat atunci:

„Recunoştinţa activează regiuni ale creierului asociate cu reglarea emoţională şi plăcerea, precum nucleul caudat şi girusul frontal. Când practicăm recunoştinţa, regiunile creierului responsabile de emoţiile pozitive sunt stimulate, în timp ce regiunile responsabile de emoţiile negative sunt inhibate.

„Această activitate cerebrală este mediată rapid de semnale electrice, pe care le puteţi considera ca fiind mesaje text – directe şi specifice. Recunoştinţa acţionează şi prin intermediul hormonilor, care sunt mai lenţi, ca o scrisoare trimisă prin poştă, dar mai puternici.

„Când ne simţim recunoscători, creierul nostru eliberează dopamină şi serotonină – doi hormoni neurotransmiţători responsabili de starea noastră emoţională. Dopamina ne oferă acea senzaţie de „bine” când realizăm ceva, în timp ce serotonina ne îmbunătăţeşte starea de spirit pe o perioadă mai îndelungată, ajutând la stabilizarea ei.

„Recunoştinţa duce la un ciclu natural, autosusţinut, de întărire pozitivă. Cu cât practicăm mai mult recunoştinţa, cu atât ne simţim mai bine – instantaneu şi pe termen lung. Creierul nostru începe să se bucure de eliberarea hormonilor de bunăstare, încurajându-ne să continuăm să ne simţim recunoscători. În timp, această practică poate deveni parte din viaţa noastră.”

Când Serena a părăsit biroul, se simţea mai înţeleaptă şi mai încrezătoare. Se transformase dintr-o persoană sceptică în una optimistă, dintr-o persoană morocănoasă într-o colegă recunoscătoare. Înarmată cu cunoştinţe ştiinţifice şi îndrumări practice, era dornică să-şi continue practicarea recunoştinţei.

Nota autorilor: Povestea Serenei şi interacţiunile ei cu dr. Corson sunt o compoziţie fictivă inspirată din întâmplări reale. Concluziile şi beneficiile practicării recunoştinţei prezentate sunt reale şi se bazează pe cercetări actuale.

Sursa: Epoch Times SUA