Profilul dreptei italiene se schimbă pentru totdeauna după plecarea lui Bossi şi Berlusconi

În doar cinci luni de la ieşirea din scenă a lui Berlusconi şi după demisia lui Umberto Bossi de la conducerea Ligii Nordului s-au schimbat brusc, probabil pentru totdeauna, profilul dreptei italiene şi întreg scenariul politic naţional. S-a încheiat o epocă: cea a 'fondatorilor', a partidelor personale, a leaderismului şi cultului şefului, a falselor congrese şi a ovaţionărilor. În alegerile din 2013 vor exista o dreapta şi un tablou politic general total diferite, şi de sperat mai bune, comparativ cu ultimii 20 de ani, se arată într-un comentariu publicat de ziarul italian La Stampa.

Italienii s-au obişnuit cu excesele lui Umberto Bossi, cu provocările sale verbale şi gestuale dictate de un temperament sangvin capabil să se convertească în viclenie populară. Au privit cu ironie incursiunile sale într-o lume a culturii artificiale, exhumarea istoriei celtice şi a religiozităţii druidice, cu fiole pline cu apele sfinte ale Padului.

Mulţi au fost dispuşi să absolve acest folclor identitar, apreciind preocuparea formaţiunii sale pentru raţiunile Nordului, - zonele cele mai productive ale ţării şi cele mai neascultate. Dar cu banii partidului au fost plătit diplome - cursurile fiului lui Bossi, Renzo, într-o misterioasă Universitate privată din Marea Britanie şi aceeaşi dorinţă de promovare a contaminat-o şi pe Rosy Mauro, colaboratoarea apropiată a lui Bossi şi confidenta familiei acestuia, care a dorit pentru ea şi partenerul ei o diplomă în Elveţia. Această femeie devotată asumă pentru acuzatorii săi conotaţiile unei Lady Macbeth de provincie. Sunt trăsături şi comportamente care sfârşesc prin a alcătui în cele din urmă o ''Curte a miracolelor'' care, în afară de faptul că este devastatoare pentru Liga Nordului, a contribuit la apusul lui Umberto Bossi, protagonistul la bine şi la rău al celei de-a doua Republici.

Nu este întâmplător faptul că plecarea lui Bossi a survenit la numai cinci luni după cea a lui Silvio Berlusconi. Oricât de diferiţi ar fi cei doi în materie de bogăţie şi unele trăsături antropologice, au fost legaţi mai mai mult decât ar fi doi simpli aliaţi politici. Aventura lor a fost în mod evident destinată să aibă un început şi un sfârşit comun şi la fel ca unii văduvi neconsolaţi, nu puteau supravieţui sfârşitului celuilalt.

Chiar şi în adio-ul lor, cei doi vechi demagogi se dovedesc atât de asemănători încât par inseparabili. Pentru ambii nu a fost vorba de demisie, ci de o predare. Nu pleacă deoarece cred că a venit vârsta retragerii, ci pentru că au fost copleşiţi de evenimente. Nu pleacă în chip de învingători ci de învinşi. Cu toate acestea, există învinşi cărora trebuie să li se recunoască onoarea armelor, potrivit La Stampa.

Dacă este adevărat că istoria va separa grâul de neghină, încă de pe acum se poate spune că atât Berlusconi cât şi Bossi par mai buni în calitate de învinşi decât de învingători. Destinat să divizeze, Berlusconi a plecat unind: dacă astăzi Italia se luptă din greu să iasă din criză cu un guvern de solidaritate naţională este şi pentru că Il Cavaliere a ştiut, până în ultima clipă, să-i ţină în frâu pe ''şoimii'' săi. Poate a făcut-o şi din interes personal, dar a făcut-o.

În mod similar, Bossi arată mai multă nobleţe părăsind, decât rămânând legat de un tron care a devenit ''vaca de muls'' a unui anturaj necinstit. Experienţa umană a lui Bossi este marcată de acele legi implacabile care se numesc a contrapasului şi eterogenezei scopurilor. El care a strigat de atâtea ori că vrea să folosească steagul italian ''ca hârtie igienică'' a fost de fapt port-drapelul versiunii celei mai meschine a acestuia - familia. El care a organizat două false petreceri de absolvire şi care a făcut-o să creadă pe prima sa soţie că este medic, a căzut pentru că şi-a ales un trezorier care a cumpărat diplome şi pentru a-i face un viitor unui fiu despre care unii îl făceau să creadă că este deja aproape absolvent.

Fragilităţi şi slăbiciuni. Oricât de multe responsabilităţi ar fi avut, stârneşte milă bătrânul şef care se laudă unui coleg cu fiul său despre care crede că a servit drept translator pentru Berlusconi şi Hillary Clinton, descoperind cu groază în carnetul de note universitar al acestuia nu note de zece ci spaţii goale.

Politicianul arogant a căzut pentru că a fost prea slab în familie. Omul care din nimic a pus pe picioare un imperiu a căzut din cauza unor ''curteni'' mediocri. Bossi 'moare' politic mai bine decât a trăit politic, mai ales pentru că nu a fugit din faţa responsabilităţii şi a spus cuvinte nemaiauzite în politică: 'Cine greşeşte plăteşte, indiferent de numele pe care îl are''.

Altele sunt însă vinile sale, mult mai grave. Bossi trebuie să părăsească scena din cauza unui faliment politic. A fost mare în a transforma zona din Nord într-un partid de 10%, dar la fel de mare în a distruge totul: mai întâi punând la colţ inteligenţele pe care ar fi putut să le înroleze, apoi risipind ani şi ani de guvernare fără a realiza nici măcar una din reformele anunţate. Dacă Liga Nordului nu îi va supravieţui nu va fi pentru că nu există alt lider după el ci din cauza a 20 de ani de promisiuni nerespectate.