Primul Război Mondial şi începutul ascensiunii superputerii americane

Ascensiunea Americii spre statutul de superputere a început odată cu intrarea acesteia în 1917 în Primul Război Mondial. Preşedintele Woodrow Wilson a avut o viziune măreaţă cu privire la pacea ce ar fi trebuit să urmeze, dar a eşuat în implementarea acesteia. Lupta pe care el a început-o în Statele Unite ale Americii între idealişti şi realişti continuă până în ziua de astăzi, scrie marţi în ediţia online Der Spiegel.

'Sarajevo, 21st-century version' (Sarajevo, versiunea secolului 21). Acesta este modul în care cercetătorul politic Anne-Marie Slaughter, fost director de policy planning pe vremea fostului secretar de stat Hillary Clinton, se referă la situaţia efervescentă din largul coastelor chineze, unde ambiţiile teritoriale ale mai multor naţiuni se ciocnesc.

Analogia cu perioada premergătoare izbucnirii primei conflagraţii mondiale este izbitoare. China, 'Germania acelor vremuri', după cum o consideră istoricul american Robert Kagan, este puterea mondială emergentă ce încă mai caută să îşi definească rolul în cadrul comunităţii globale. În acelaşi timp, China încearcă să îşi asigure accesul la resurse naturale, intimidându-şi vecinii şi dezvoltând o masivă putere navală pentru a-şi asigura rutele comerciale.

Urmând acest traseu, China ar putea ajunge cu uşurinţă o rivală pentru o altă putere mondială - Statele Unite ale Americii - care şi-ar asuma rolul jucat cândva de Marea Britanie în această comparaţie istorică. La fel cum a procedat şi Marea Britanie atunci, SUA îşi consolidează în prezent alianţe cu vecinii rivalei sale. Iar conducătorii din Beijing au răspuns unor astfel de tentative de încercuire a ţării lor cu o indignare similară cu cea afişată de Reich-ul german.

Actuala criză din Marea Chinei de Est ilustrează încă o dată că au mai rămas lecţii de învăţat din Primul Război Mondial la un secol după momentul izbucnirii acestuia şi, la o privire mai atentă, că politicienii de ambele părţi încearcă să evite să comită aceleaşi greşeli. Cu toate acestea, actuala criză din estul Asiei se diferenţiază de situaţia ce a condus la conflagraţie printr-un aspect foarte important: în prezent nu există nicio ţară care să îşi poată asuma rolul jucat atunci de SUA, care, cu intrarea sa târzie în conflict, i-a decis soarta şi în cele din urmă s-a impus atât în faţa învinşilor, cât şi a câştigătorilor.

Intrarea SUA în război în 1917 a marcat începutul parcursului său spre statutul de putere mondială. De fapt, conform istoricului Herfried Munkler, acesta a fost exact scopul anumitor politicieni de la Washington. Secretarul Trezoreriei William Gibbs McAdoo, un ginere al preşedintelui Woodrow Wilson, plănuia deja să înlocuiască lira sterlină cu dolarul ca principală monedă pentru rezervele internaţionale.

Dar socrul său, un avocat şi un specialist în ştiinţe politice, singurul preşedinte american care a intrat în politică după ce a fost decanul unei universităţii, nu avea astfel de intenţii prozaice. Un idealist convins, Wilson a vrut să salveze lumea şi să pună capăt războiului odată pentru totdeauna. Evident, nu i-a reuşit acest lucru, iar pacea instaurată de el nu a durat decât 20 de ani. Totuşi, anumiţi politicieni americani justifică astăzi intervenţia militară cu aceleaşi argumente cu care Wilson încerca să îşi convingă ţara să iasă din izolare şi să intervină pe Bătrânul Continent.

Woodrow Wilson a reuşit să atragă atenţia Americii înapoi la Europa. Pentru următorul secol, acest continent s-a aflat, mai mult sau mai puţin, în centrul politicii americane. Numai astăzi - sub un preşedinte care, asemeni lui Wilson, a primit Premiul Nobel pentru Pace şi are o slăbiciune pentru idealism şi discursuri stimulante - se pare că Europa trece pe un plan secund, în timp ce Washingtonul dă curs tentaţiei reprezentate de dinamismul asiatic.

Atunci însă Europa era centrul nervos al lumii. Până la sfârşitul lui 1916, războiul luase vieţile a milioane de soldaţi, iar părţile beligerante păreau incapabile să îi pună capăt. Wilson a simţit că nu există nicio altă opţiune în afară de a intra în conflict. Astfel, la 22 ianuarie 1917, el şi-a explicat ideile despre pace în Senatul american. Era de datoria SUA să ajute la construirea unei structuri care să asigure pacea perpetuă, a spus el.

Wilson a argumentat că scopul ar trebui să fie stabilirea unei 'comunităţi a puterii', şi nu a unei 'balanţe a puterii', precum şi găsirea unei 'păci comune organizate' în locul unor 'rivalităţi organizate'. Cu alte cuvinte, 'doar o pace fără victorie' ar fi putut pune capăt războiului din Europa. În discursul său, Wilson şi-a exprimat poziţia cu privire la conflictul fundamental ce caracteriza politica externă americană la vremea respectivă.

Pe o parte, 'realiştii' considerau că cea mai importantă sarcină a Americii era să balanseze interesele diferitelor ţări în vederea obţinerii celui mai stabil echilibru posibil. De cealaltă parte se aflau idealiştii. A fost o abordare ce urma să fie cunoscută ca 'politică externă wilsoniană', construită de la premisa că SUA ar trebui să fie asemenea oraşului biblic de pe deal, un model demn urmat de alte state. Ţara avea o misiune de îndeplinit: aceea de a aduce lumina într-un întuneric caracterizat de servitute şi dependenţă.

Wilson a reuşit să obţină o majoritate în Congres cu discursul său, iar senatorul Ben Tillman l-a descris ca fiind 'cea mai grozavă şi nobilă formă de comunicare verbală rostită de buzele umane de la Declaraţia de Independenţă'. Cei de la New York Times au numit-o 'transformarea morală' a politicii americane. Germanii, care nu se opuseseră ideii de negocieri de pace până atunci, au răspuns nouă zile mai târziu cu reluarea confruntărilor la nivel de submarine. Când a auzit această veste, Wilson a rezumat: 'Aceasta înseamnă război'.

Wilson şi-a inaugurat cel de-al doilea mandat la 5 martie 1917. Iar cel care nu menţionase deloc politica externă în alocuţiunea sa inaugurală cu patru ani mai devreme avea acum un singur subiect în minte: războiul. 'Nu mai suntem provinciali', a asigurat el, notând că încleştarea pentru Europa i-a făcut pe americani 'cetăţeni ai lumii'. În cele din urmă, cu mai puţin de o lună mai târziu, a cerut Congresului să declare război Germaniei. America, a spus el, luptă pentru eliberarea popoarelor lumii, inclusiv germani. Şi a folosit atunci o propoziţie ce a fost reluată obsesiv după aceea de preşedinţii americani dornici să-şi motiveze intervenţionismul: 'Lumea trebuie făcută sigură pentru democraţie'.

După ce bolşevicii au înlăturat regimul ţarist din Rusia, Wilson a vorbit despre un război între democraţie şi forţele absolutismului, iar istoricul german Karl Dietrich Erdmann a caracterizat 1917 ca fiind un 'an epocal în istoria lumii'. Intrarea Washingtonului în război şi Revoluţia din Octombrie din Rusia, a argumentat Erdmann, au asigurat faptul că Europa şi-a pierdut rolul în calitate de principal jucător în istoria lumii. Însă Wilson a fost surprins de recepţia pozitivă de care s-a bucurat discursul său. 'Mesajul meu de astăzi a fost un mesaj de moarte pentru tinerii noştri', i-a mărturisit el secretarului său loial, Tumulty. 'Cât de ciudat pare faptul că a fost aplaudat'. După care preşedintele şi-a aşezat capul pe masă şi 'a plâns ca un copil', a povestit acelaşi Tumulty.

Statul Major german a apreciat puterea militară americană ca situându-se undeva 'între Belgia şi Portugalia'. Nu a fost o estimare incorectă, dar nu a luat în calcul rapiditatea cu care puterea industrială în ascensiune putea mobiliza noi forţe. Iniţial, Wilson a mobilizat marina pentru a contra ameninţarea submarinelor germane. De asemenea, a confiscat 97 de nave germane şi austriece în porturi americane, ce au fost folosite ulterior pentru a transporta 40.000 de soldaţi în Europa. Alte două milioane de 'doughboys' aveau să urmeze până în toamna lui 1918.