Politolog: Maşina în care s-a urcat Nicuşor Dan e pe avarii la un an de mandat. Pierdut într-o răspântie, riscă să rămână fără carnet
Aniversarea unui an de la alegerea sa ca preşedinte îl prinde pe Nicuşor Dan într-o postură incomodă: e tămâiat de inamici şi e criticat de foşti susţinători, a atras atenţia, luni, politologul Cristian Preda.
"Şi-a făcut-o cu mâna lui. Căci nimeni nu te poate împinge în situaţia în care primeşti laude de la Crin Antonescu şi Victor Ponta, cu care te-ai confruntat anul trecut la prezidenţiale, şi te dojeneşte Adrian Papahagi, cu care ţi-ai tocit coatele pe băncile de la École Normale Supérieure. Dar ce a făcut Nicuşor Dan ca să ajungă aici?", a declarat Cristian Preda.
Răspunsul profesorul de ştiinţe politice la această întrebare poate fi găsit în articolul de azi de pe platforma Comunitatea Liberală 1848, intitulat "Primul an la Cotroceni: tămâiat de inamici şi criticat de foşti susţinători", pe care îl redăm mai jos:
În primul rând, a crezut mai mult în PSD decât în oricare alt partid. Sub pretextul ţinerii împreună a unei (aparente) majorităţi anti-AUR, preşedintele a cauţionat comportamentul duplicitar al partidului condus de Grindeanu. De câte ori PSD frâna acţiunea guvernamentală sau răstălmăcea înţelegeri făcute cu celelalte trei partide din coaliţie, N. Dan se grăbea să explice că guvernul funcţionează şi că denigrarea partenerilor practicată de PSD, inclusiv prin moţiuni simple contra miniştrilor USR, nu are nicio valoare.
În realitate, la Palatul Cotroceni a fost brevetat un drept de veto absolut pentru un partid ce obţinuse la parlamentare 22% şi nu reuşise să-şi califice vreun candidat în finala prezidenţială nici în noiembrie 2024, nici în mai 2025. În plus, lentoarea cu care ia hotărâri şeful statului le-a dat pesediştilor timp berechet ca să tragă sfori şi să submineze orice schimbare. E, de pildă, elocvent felul cum Grindeanu a reuşit să păstreze cvasi-totalitatea secretarilor de stat pesedişti numiţi de Ciucă şi Ciolacu şi să întârzie ori să blocheze numirile în câteva funcţii publice ce reveneau useriştilor sau udemeriştilor.
La fel de semnificativă, atât politic, cât şi etic, este tăcerea preşedintelui în cazul plagiatului comis de ministrul Radu Marinescu, o culpă cel puţin la fel de gravă ca fuşereala cu care ministrul Ionuţ Moşteanu tratase studiile sale universitare, din pricina căreia el, însă, a demisionat.
O a doua opţiune problematică a şefului statului a privit numirile în înalte demnităţi publice. Cea mai discutată a fost cea privitoare la procurori. Nicuşor Dan a acceptat cvasi-totalitatea propunerilor făcute de ministrul pesedist al Justiţiei, ignorând semnalele date de activişti civici sau de jurnalişti de investigaţie, cu argumentul: am de 100 de ori mai multe informaţii decât aveţi voi.
Asta se întâmpla după ce, în urma unui documentar realizat de Recorder, preşedintele promisese un fantezist referendum în rândul magistraţilor şi începuse un soi de consultare televizată integral cu unii, foarte puţini, dintre aceştia. Aroganţa şi inconsistenţa argumentaţiei privind numirile în parchete au şocat publicul care se aştepta ca tonul critic îmbrăţişat în campanie cu privire la confiscarea pesedistă a justiţiei să fie urmat de decizii reformiste. Alte numiri ce revin preşedintelui nu au fost făcute.
Pe directorul pesedist de la SIE nu l-a destituit, lăsând să-şi cultive pasiunea pentru cursele de Formula 1, iar la SRI, unde fotoliul de director civil este vacant de doi ani, pur si simplu a refuzat să numească o persoană. În campanie, promisese că va desemna pentru ambele poziţii personalităţi din societatea civilă. În presă, s-au scurs doar nume de politicieni, unii dintre ei foarte controversaţi. Numirea ambasadorilor e amânată şi ea sine die.
În primul an de mandat, n-a numit pe nimeni, deşi avea tot sprijinul MAE. Echipa cu care lucrează zi de zi la Cotroceni s-a născut şi ea foarte greu: până în toamnă, N. Dan numise doar un consilier, pe Radu Burnete, lăsând impresia că nu are nevoie de sfaturi. Apoi, a adus lângă el cea mai amplă echipă de consilieri prezidenţiali şi de consilieri de stat: 11 din prima categorie şi 14 din a doua, cărora li se adaugă alţi patru onorifici. Iliescu avea, în funcţie de mandate, 4 sau 5 consilieri prezidenţiali şi 6 sau 7 de stat, Constantinescu a avut, în cea mai mare parte a timpului, doar doi consilieri prezidenţiali şi 7 sau 8 de stat, iar Băsescu a lucrat, în cele două mandate, cu câte 6 sau 7 prezidenţiali şi cu cam tot atâţia de stat. Majoritatea colaboratorilor lui N. Dan vin de la primărie. Deşi preşedinţia e altceva. Băsescu şi Iohannis au fost şi ei, înaintea lui N. Dan, primari: cel dintâi a priceput că Palatul Cotroceni nu e o primărie oleacă mai mare, al doilea – nu.
A treia decizie care l-a condus pe preşedintele Dan în situaţia inconfortabilă în care se află azi e una ideologică. Aş porni de la un cadru mai amplu, cel european. Ales ca independent, Nicuşor Dan a fost curtat de două din marile familii europene – cea a PPE şi cea liberală –, chiar dacă ambele au remarcat îngăduinţa lui excesivă faţă de socialiştii români.
Profilul ideologic al lui N. Dan e, în opinia mea, o combinaţie de creştin-democraţie şi de conservatorism. El s-ar încadra mai uşor în familia populară, căci la conservatori nu poate intra, de vreme ce acolo a fost primit, în 2024, George Simion. Rătăcit în spectrul politic de la nivel european, preşedintele României a găsit de cuviinţă să abandoneze chiar termenul care le cuprinde pe toate. El nu mai vorbeşte acum despre politică europeană şi naţiuni europene, ci despre lumea occidentală şi şi valori occidentale.
E modul în care, cred eu, se agaţă de trumpism, hrănind iluzia că, măcar la Bucureşti, SUA şi UE ar mai putea sta împreună, tandre, vesele şi eficiente, nu încruntate şi nesincronizate cum sunt în realitate, de când Trump şi-a început al doilea mandat. La Washington, nu s-a înţeles mesajul croit la Bucureşti, nici când consilierul pentru afaceri europene al preşedintelui Dan a cerut premiul Nobel pentru Trump şi nici măcar atunci când şeful statului s-a dus la reuniunea Board of Peace, alături de lideri autoritari din diverse colţuri ale lumii.
Schimbarea retorică de la european la occidental are impact nu doar în plan extern – unde Nicuşor Dan e perceput ca neîncadrabil –, ci şi în plan intern. Miza electorală din mai 2025 nu era dacă România acceptă sau nu necondiţionat mofturile lui Trump, ci dacă păstrăm solidaritatea cu celelalte state-membre din UE sau ne reorientăm spre Moscova. În acest moment, maşina în care s-a urcat preşedintele nu semnalizează clar nici dreapta, nici stânga, ci e „pe avarii”. Pierdut într-o răspântie, Nicuşor Dan riscă să rămână fără carnet. Pe care i-l pot lua tocmai pesediştii cărora le-a tolerat toate hachiţele şi auriştii care sunt convinşi că ei sunt singurii care pot să definească Occidentul, astfel încât Casa Albă şi Kremlinul să nu mai pară aşa de deosebite.
