Poate România să devină un lider regional sau va rămâne mereu un actor secundar? Comparaţia cu Polonia

Politologul Ioan Stanomir a fost întrebat de jurnalistul Tudor Muşat, în podcastul "THIS IS THE STORY", dacă România ar putea să devină un lider regional în Europa, sau va rămâne mereu un actor cu rol secundar.

Jurnalist: Aproape că am aşa o reţinere în a pune întrebarea dacă România poate sau vrea să devină un lider regional, având în vedere şi tot contextul ăsta şi ceea ce va urma cu reconstrucţia Ucrainei şi noua aşezare de forţă aici, în Estul Europei, sau va rămâne mereu un actor secundar.

De ce am reţinerea să întreb? Păi tocmai aici am început discuţia noastră, discutând despre un sistem, despre un establishment, despre o relaţie extrem de cazonă cu societatea, despre lipsa oricărei dezbateri publice pe proiecte de importanţă majoră şi, probabil, şi despre lipsa unei direcţii.

Aşa că totuşi mă aventurez să întreb. Avem vreo şansă să devenim acest actor regional foarte important? N-am alt termen de comparaţie decât Polonia. Ah, poate putem să fim mai importanţi decât Polonia sau tot atât de importanţi?

Ioan Stanomir: Ne separă de Polonia foarte multe lucruri: ne separă performanţa economică, o anumită viziune despre destinul nostru ca naţiune. Vedeţi, noi, ca români, am fost educaţi, până la un punct justificat, să avem aşa un fel de complex al superiorităţii faţă de popoarele slave. Pentru că noi, nu-i aşa, suntem copiii lui Decebal şi ai lui Traian, în noi nu curge sânge slav. Noi n-am avut nicio legătură cu popoarele slave şi popoarele slave, în general, nu pot să se măsoare cu atleţii latinităţii. E un pic mai complicat.

Popoarele slave sunt popoare care au dat enorm Europei. Şi poporul polonez este unul dintre cele care a dat extraordinar de mult Europei. Vă invit să vă gândiţi cum ar arăta cultura europeană fără Chopin, Adam Mickiewicz, fără Lech Wałęsa sau cum ar arăta fără Karel Capek, Jaroslav Hašek, Milan Kundera. Ca să vorbesc de cehi şi de polonezi.

Mă întreb. Sau poate ar fi bine să-i întrebăm pe unii dintre compatrioţii noştri, aşa de grăbiţi în a-i trata de sus pe slavi, unde sunt universităţi mai vechi? În zona Poloniei sau Cehiei sau în zona noastră? Polonezii sunt moştenitorii unei conştiinţe de sine care duce la cel mai important stat al Europei Centrale, Uniunea Polono-Lituaniană. Este un stat căruia moldovenii, cel puţin, îi datorează atât de mult.

Grigore Ureche şi Miron Costin au învăţat la aceste şcoli pe care le găzduia regatul polonez. Într-un fel, polonezii slavi au prezervat latinitatea de care noi ne-am îndepărtat în anumite momente ale dezvoltării noastre istorice.

Între polonezi şi ruşi există o relaţie unică, egalată poate în complexitate şi tensiune de relaţia dintre ruşi şi ucraineni. Pentru că, în interiorul acestei mari familii a popoarelor slave, o familie ilustră, pentru care eu am un enorm respect, ruşii au dorit întotdeauna să fie... un fel de despot care îi organizează pe fraţii mai mici cum doreşte. Or, în familia slavă nu există un despot şi fraţi mai mici. Există naţiuni extraordinare, nu neapărat prin număr, ci prin demnitate şi dârzenie.

Şi ucrainenii sunt o naţiune dârză. Şi lor, cu toate că există episoade în istoria noastră mai puţin fericite, trebuie să le recunoaştem această dârzenie. Cât despre polonezi, cehi, sârbi, croaţi, bulgari, slovaci, nu cred că avem temeiuri să le punem la îndoială contribuţia la această constelaţie de valori a umanităţii. Paradoxul face ca, în această Uniune Europeană în care ne aflăm, avem foarte mulţi dintre slavi alături.

Jurnalist: Deci ziceţi că ei, de fapt, au, hai să folosesc cuvântul ăsta, drive-ul interior, pornirea să fie genul ăsta de lider.

Ioan Stanomir: Polonezii nu mai doresc să fie victima unui alt Katyn. Nouă, ca indivizi parte dintr-o naţiune, uneori ne lipseşte spiritul critic. Noi trebuie să ne eliberăm de complexele de inferioritate şi de superioritate. Nu cred că avem nevoie să mai dovedim cuiva ceva.

Noi existăm aici, suntem un stat, am gândit o cultură şi, mai important decât toate, vorbim o limbă pe care trebuie să o iubim şi pe care trebuie să o vorbim ştiind că, dacă ea nu este vorbită bine de noi, noi nu existăm. Ca atare, avem o limbă care, de fapt, e expresia triumfului nostru ca naţiune. Aşadar, complexe de inferioritate nu cred că trebuie să mai avem.

Complexe de superioritate megalomanice nici acestea nu ne folosesc. Noi nu avem nevoie, precum sugera domnul Călin Georgescu, de nişte aventuri de tip expansionist.

Eu cred că avem nevoie de o corectă raportare la noi înşine şi de înţelegerea faptului că, aşa imperfecţi cum suntem, am reuşit, în aceste ultime trei decenii, să atingem cel mai înalt nivel de prosperitate din istoria noastră. Şi că avem o datorie care nu se poate stinge niciodată: datoria faţă de cei care ne-au dat posibilitatea de a exista şi faţă de cei care s-au sacrificat pentru noi.