Pleşu: Eternul PSD e mereu la rampă, glorios, penal, iubit de popor. Liberalii colapsează vesel
Toate-s vechi şi nouă toate! Eternul PSD e mereu la rampă, glorios, penal, iubit de popor. Robert Negoiţă, cu bacalaureatul luat la 31 de ani şi cu doctorat plagiat, e şi el iubit de alegători. Liberalii colapsează vesel, competenţa şi onorabilitatea sînt ultimele criterii care contează pentru electoratul autohton. Pe acest fundal, n-am nimic de adăugat faţă de un oftat mai vechi, de prin 2004, de o tristă actualitate, scrie Andrei Pleşu în articolul Ce ştii să faci, publicat în Dilema Veche.
"Ciocoiul nu are o ocupaţie anume rezervată pentru sine", nu iubeşte şi nu poate practica nicio profesiune – spune Constantin Rădulescu-Motru, într-un text din 1908. "Încarnare a dorinţei de putere", iubitor de ranguri, "poftitor de onoruri", incapabil să depăşească orizontul satisfacţiei imediate, ciocoiul nu-şi pune problema dacă merită încrederea publică, dacă poziţia lui socială corespunde unei îndemânări anume, dacă nevoia lui de a fi în fruntea bucatelor are acoperire într-o echivalentă nevoie de a fi de folos. N-are idealuri, n-are convingeri, are doar scopuri conjuncturale şi abilităţi.
După aproape o sută de ani, observaţia lui Rădulescu-Motru se dovedeşte încă funcţională. Spiritul ciocoismului renaşte (supravieţuieşte) viguros pe scena noastră politică şi are la bază aceeaşi congenitală inaptitudine a noilor ciocoi pentru orice meserie determinată. Boala nu este, totuşi, strict autohtonă, deşi culoarea locală rămîne inconfundabilă. În toată lumea, politicianul "profesionist", politicianul de carieră, tinde să sacrifice profilul primei sale formaţii, pentru a se dedica unui tip de activitate cu reguli vagi şi dexterităţi arbitrare. A fi parlamentar sau ministru, prefect sau şef de partid e altceva decît a fi jurist, economist, inginer, mecanic auto sau agricultor.
Încet-încet, politicianul devine cineva care nu mai ştie să facă nimic, în afară de politică. Luaţi din scurt, puţini dintre reprezentanţii elitei noastre conducătoare ar şti să răspundă prompt şi cinstit la întrebarea "Ce-ai face dacă ai ieşi din politică?" şi, în definitiv, "„Ce ştii să faci?" în afara coregrafiei electorale curente. Politicianul e, de regulă, un profesor care s-a lăsat de profesorat, un medic care s-a lăsat de medicină, un cizmar care s-a lăsat de cizmărie. Asta în varianta bună. De multe ori, e un cizmar prost, un medic îndrăgostit mai curînd de funcţie decît de meserie, un profesor fără vocaţie. A nu (mai) avea o ocupaţie, un meşteşug, un domeniu de activitate bine circumscris – iată preţul pe care omul politic trebuie să fie dispus să-l plătească, de dragul accesului la putere. Consecinţele sînt numeroase şi, din punctul meu de vedere, grave. Voi enumera câteva, dintre cele mai evidente."
Pentru a citi continuarea articolului intraţi aici.
